Poker la o masă fără picioare

Poker, romanul câștigător al concursului de debut al editurii Cartea Românească, ediția 2010, ne arată o lume opacă, ce funcționează mai mult din inerție.
O lume a tinerilor născuți cam în timpul Revoluției, asta explicând cumva lipsa idealurilor și a „ideilor mărețe” (să devii cosmonaut sau măcar președinte de colhoz).

Personajul principal e și narator, vorbește despre oamenii de 27 de ani ca despre bătrâni, ceea ce e destul de uluitor. Studii pentru un job, job pentru bani, afaceri sau jocuri de noroc tot pentru asta. Lumea fizică a tinerilor pare a fi compusă din apartamente mici, izolate, de spațiul din mașini și maximum de expunere în societate sunt cluburile și sălile cu jocuri de noroc. Nici vorbă de Dumnezeu, chiar și dragostea nu e cool deloc. Jocurile de noroc, de care sunt împătimiți tinerii, sunt în virtual, foarte rar au loc pe bune. Realitatea tinerilor nu pare să aibă un suport real și tot ce e real îi face să se comporte caraghios, ca niște copii ce nu au învățat încă să meargă.

Singurele sclipiri ale tânărului din Poker sunt literatura (care e oricum mai aproape de virtual, deși la un moment dat Ioan Es. Pop pare să se contureze ca personaj real) și dragostea, care îl tulbură, îl fac caraghios și... mai uman.  

Poker e bine scris, așa că sunt curios să văd ce proză va scrie în continuare Bogdan Coșa, pe lângă volumul de poezie, la care am înțeles că lucrează acum. Cu Poker Bogdan a câștigat și Premiul Tiuk pentru debut în 2011.

*Bogdan Coșa, Poker, Editura Cartea Românească, București, 2012

* portretul e executat de Antonia și face parte din cele 31 de portrete din Dați foc la cărți :)

Zahar Prilepin – Sankea

Dacă vreţi să citiţi o carte în care să vedeţi adevărata Rusie – Sankea, romanul lui Zahar Prilepin, e o alegere foarte bună.

Noul Gorki al ruşilor, aşa cum e numit Zahar Prilepin, ne oferă povestea unui tânăr din provincia rusească, membru al unei organizaţii extremiste – copie a Naţbolului – partidul lui Eduard Limonov – interzis în Rusia. Saşa Tişin – Sankea – încearcă să înţeleagă lucrurile mari ca binele, dreptatea, deşi e luat de valul curentului extremist. Ce e de observat în romanul lui Prilepin, e că oricât de extremişti ar fi unii tineri, statul rus îi bate, îi întrece oricum. Ei încearcă să riposteze statului şi terorii continue, dar asta îi duce direct spre autoanihilare, nu spre victorie. Începutul revoluţiei de la sfârşitul romanului e de fapt sfârşitul unor personaje, sfârşitul unei grupări şi victoria statului lui Putin.

Saşa Tişin suferă de schizofrenie, în capul lui apar întrebări la care încearcă să răspundă un alter ego. Pentru că nu găseşte răspunsuri nici la colegii din organizaţie (în care nu are încredere, cu câteva excepţii), nici la cei „vechi”, nici la „putinişti”. De fapt, boala lui Sankea e boala societăţii ruse contemporane în care piciorul drept pune piedică piciorului stâng.

Mi-au plăcut foarte mult paginile lui Prilepin despre provincie şi mai ales despre înfundăturile Rusiei, iar scena în care Sankea cară sicriul tatălui prin pădure e de-a dreptul izbitoare. Sunt multe astfel de scene, care te fac să înţelegi de ce Prilepin e în vogă acum în Rusia şi de ce are deja numeroase traduceri.

Sunt şi scene mai puţin plăcute, dacă nu eşti rus (cum e scena vânării unui judecător leton, în care Saşa e iritat că letonii vorbesc letona, nu rusa), dar îmi dau seama că romanul nu ar mai fi fost credibil dacă aceste scene nu apăreau. E inutil să mai spun că rusul se crede încă Fratele cel Mare, chiar şi aşa beat şi împiedicat cum e.

Zahar Prilepin e un scriitor ce merită urmărit, fie că-ţi place fie că nu. Sankea, după cum am înţeles, a avut un mare succes în Rusia. Romanul are şi un site, foarte fain, cu grafică, cu trimiteri la personajele reale, cu povestea oamenilor ce au contribuit la site. Povestea lui Sankea merge mai departe, prin site. Trebuie să recunosc că e cel mai mişto site al unui roman, din câte am văzut.

Cu Zaza Burciuladze, Gheorghi Gospodinov şi Zahar Prilepin – colecţia Biblioteca deschisă a editurii Cartier ne demonstrează că e una grea şi că merită s-o urmărim în continuare.

*Zahar Prilepin, Sankea, Ed. Cartier, 2011. Traducere de Vladimir Bulat

P.S.: Toamna asta, Zahar Prilepin va veni în Chişinău. 

Portretul lui Prilepin e făcut de Antonia, desigur:)

Sufocare

Ce face Chuck Palahniuk ca să nu ejaculeze în timpul sexului? Se gândește la morga cu morții ei, la boli, la căcat, la durere ș.a.m.d. Ce face Palahniuk când vede o femeie sexy? Se gândește la bolile ei care o vor duce inevitabil la moarte, nu înainte de-a o înnebuni. Exagerez, asta o face de fapt Victor Mancini, personajul romanului Sufocare de Chuck Palahniuk, dar cel puțin 6 luni, atât cât a scris cartea, Palahniuk a gândit ca personajul său.

Ca și celelalte romane ale lui Palahniuk, Sufocare e scris și construit impecabil, ceea ce m-a făcut să cred că Palahniuk nu mai riscă, merge pe rețeta care l-a făcut deja comercial. Ceea ce nu e neapărat rău, atâta timp cât nu devine Dan Brown. Romanul are două feluri de scriituri: una la pers. I și una la pers. a III-a. Ambele îl au ca personaj principal pe Victor, doar că în cea la pers. a III-a în ipostaza lui de copil. Dintr-un copil crescut pentru a schimba lumea și adoptat de numeroase familii și răpit de la ele de mamă, Victor ajunge un bărbat care trăiește într-un simulacru continuu. Chiar și serviciul lui oficial constă în a simula un țăran din secolele trecute. Simulează sufocarea în restaurante, pentru a crea „eroi” care-l vor salva și-l vor întreține, simulează rolul fiului bun având grijă de mama lui, dar de fapt nu-i vrea vindecarea, simulează tratamentul pentru obsedații sexuali, dar de fapt merge la ședințe pentru sex. Simulează până crede – asta-i evoluția romanului.

Palahniuk își construiește romanul și la nivel de limbaj și motive. Întâlnim fraza „…nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e primul care-mi vine în minte” – de nenumărate ori. Sau „vezi și…”

Sufocare e un bildungsroman romantico-nihilist, în care personajul se trezește din propria minciună. El ca și cum face cubul Rubick, apoi îl desface, rezultatul fiind, oricum, și inevitabil – moartea, pe care o vede obsesiv în toate. E de admirat cât de mult a studiat  Palahniuk medicina pentru acest roman. Medicina, care oricum e de aceeași părere cu personajul lui alienat, care oricum seamănă prea tare cu omul contemporan.

Deși e plin de orori, Sufocare e un roman de week-end. Nimic nu ne mai sperie:). Și o frază care mi-a plăcut mult: „Unora n-ar trebui să li se permită accesul în biblioteci decât cu rețetă de la medic.”

*Chuck Palahniuk, Sufocare, Ed. Polirom, 2004

La mulți ani, Cartier!

Cea mai faină editură din R. Moldova, Cartier, a împlinit 17 ani. E o vârstă frumoasă, chiar dacă mai zbuciumată. Cartierul e în continuă schimbare, apar colecții noi, volumele pot fi comandate acum și în variantă electronică. La Cartier mi-a apărut prima carte editată în R. Moldova, format tradițional, dar și electronic. Gheorghe Erizanu a făcut un rezumat al activității editurii pe parcursul celor 17 ani.

La mulți ani și cât mai multe cărți frumoase!

Cu Gheorghe Erizanu și Vasile Leac în Librăria din Centru.

Zece basarabeni pentru cultura română - Dumitru Crudu

"MV: Ce părere ai despre electricieni?

DC: Foarte bună. Păcat însă că, în momentul de față, nu cunosc nici unul."

Prima cronică a volumului

Zece basarabeni pentru cultura română - Octavian Ţâcu

Zece basarabeni pentru cultura română a ajuns la Octavian Ţâcu. E o carte foarte faină, detalii aici. Are un preţ incredibil de mic, aşa că e bine de avut un teanc pentru cadouri.

UPDATE: Prima cronică.

PS: Braşoveni, nu uitaţi, azi sunteţi aşteptaţi la Rockstadt:
CenaKLUbul TIUK!

vă invită la o întîlnire cu cei mai în vogă tineri scriitori:
Andrei DÓSA (andreidosa.wordpress.com)
şi A.R.DELEANU (deleanu.wordpress.com),

care vor citi texte inedite, povestiri & versuri, existeme & bizzaroproză.

LECTURI, discuţii, concurs al editurii Cartier.

Moderator: Mihail Vakulovski.


Duminică, 12 februarie, ora 18:30, Rockstadt Bv

Autor afiş: Claudiu Oană

Viseptol – holocaustul lui George Vasilievici

Viseptol, din păcate ultimul roman al lui George Vasilievici, are ca personaj principal Creierul. Normal, creierul aparține cuiva, dar George spune chiar în partea de intro că ar prefera creier uman în stare pură: “Creiere goale, fără om, altfel nu sunt bune de nimic. Vreau creiere chimice și, mai ales, nefolosite. Creierul folosit este ca pâinea veche de o lună. Numai bun de dat la porci.”

Viseptol are patru părți și începe cu decolarea creierului de pe pământ, ca la sfârșit să o ia razna cu totul, atât de razna, încât să fie în stare să o ia de la început. Decolarea începe cu doza sau supradoza de droguri, dar drogurile sunt doar o rampă de lansare, ca să spun așa. George face o trecere pe alocuri lină sau abruptă de la realitate la halucinant. Pastila de viseptol nu e altceva decât o aruncare din viața reală în vis. Visul care poate fi suprarealist, SF sau religios.

Autodistrugerea personajului principal se întâmplă odată cu masacrul lumii, astfel Vasilievici construiește în roman un holocaust total, apocaliptic. Dar și un holocaust personal, căci personajele din roman sunt un fel de extensie a personajului principal sau, mai degrabă, a creierului acestuia. Apar personaje absurde, comice, ca Ultimul Papă, câinele-cal ce se autodevorează, Colecționarul de îngeri, ca să nu mai amintesc de Îngerul Copil sau de Îngerul Copil cu Aripi de Pește.

Macabrul, absurdul, sunt combinate cu umor, parcă îl și auzeam pe George râzând la anumite pasaje, ceea ce face din Viseptol un roman ce se citește ușor, cu plăcere, chiar dacă după lectură rămâi cu gura căscată și vrei să revii asupra lui.  Viseptol este un roman obligatoriu în bibliografie. Din păcate, nu doar absurdul îl apropie pe George Vasilievici de Urmuz, Kafka, Richard Brautigan, ci și soarta.

Deși au trecut deja aproape doi ani de când George nu mai e cu noi, încă nu pot vorbi de el la trecut. O fi de vină și jocul lui cu trecutul-prezentul-viitorul. Viseptol pare o carte despre sfârșitul lumii scrisă în viitor, dar trăită de George Vasilievici în trecut.

*George Vasilievici, Viseptol, Ed. CDPL, București, 2011

Iubitul din Norvegia (Toţi sînt îngrijoraţi)

Poezia lui v. leac începe acolo unde se pune punct. Punctul unei cărţi citite, punctul pe care îl pune poezia.

v. leac este un mare cititor, de asta m-am convins nu doar lecturându-i cărţile, ci şi văzându-l live. Are întotdeauna cu el o geantă plină de cărţi şi mere – pentru alţii. El citeşte şi se bucură, când ajunge la punct, pune . său. E începutul post-manierist al lui v. leac. Şi post-textualist.

Textele lui v. leac sunt pline de proză, aş putea spune că e o poezie a cotidianului, dar aş greşi, pentru că e o poezie care începe după ce se termină şi poezia cotidianului. E o literatură a lucrurilor mici şi neînsemnate lăsate pe din afara poeziei.

Toţi sînt îngrijoraţi are un fel de motto care nu e motto, ci un instrument pentru cititor, un fel de măr de la v. leac: „Întotdeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pâlpâie viaţa; navighează aşa, fără o destinaţie precisă. Vreau să-ţi imaginezi surâsul astronautului stând acolo, lângă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bând? După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vârful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se opreşte; se întoarce şi-ţi râde în nas, ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii.” Pentru că personajele (da, cartea e plină de personaje) sunt ca nişte astronauţi, departe de ceilalţi, însinguraţi, tot ce fac ei e să dea mesaje.

Volumul are trei părţi: între noi, no signal și hei, stranger!. Aceste părţi sunt doar nişte etape ale însingurării, ultima parte fiind compusă chiar din mail-uri, sau pseudo-mail-uri (asta ştie doar v. leac), astfel, chiar înainte de-a citi textele, în faţă ne apare însingurarea personajelor, distanţa dintre ele. v. leac îşi dresează cititorul în aşa hal, că atunci când termini volumul ai impresia că totul e poezie. E un lucru mare, de la un mare poet (v. leac are în jur de doi metri).

v. leac pasează tot timpul poezia în altă parte, făcându-şi din asta jocul, cum am spus – post-manierist: „sunt în grădina din spatele garajului/ mă gândesc la amicul bg. perdivară/ şi la anatomia norilor pg 194 rămasă/ deschisă pe pat” (la mine). Chiar şi anchetele pe care le face personajul S. sunt literatură: „Ce este literatura? (…) Literatura este pentru copiii săraci care n-au calculator.”/ (C.T 10 ani) (…) Ce este un geniu? (…) Geniul este un om mic care intră pe uşă./ (M.D 6 ani) (…) Ce este inspiraţia? (…) Dacă vorbeşti cu câinele, inspiraţia intră în el şi dă din coadă./ (M.T 9 ani) (…) Ce este un autor? (…) Autorul este un om gras./ (I.R 7 ani) (S. face o anchetă). v. leac face şi intertexte, dar şi acestea par „un fel” de intertexte, un posibil intertext: „.stau în ploaie/ cu mâinile în buzunare/ număr maşinile/ care mă stropesc” (S. citeşte un posibil poem de Constantin Acosmei).

De altfel, v. leac îşi anulează definiţiile literaturii, dacă îl citim atent, de fapt ne şi spune asta: „îmi plac cărţile care mă schimbă/ care mă fac să mă duc în bucătărie/ să-mi aprind o ţigară/ definiţiile se anulează singure/ gardul e perfect/ dau drumul animalului înăuntru” (amintiri despre S.).

Recunosc, după ce am citit Toţi sînt îngrijoraţi am fumat câteva ţigări.

* v. leac, Toţi sînt îngrijoraţi, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010

PS: Superbul portret e făcut de Antonia:)

Vă reamintesc: poetul v. leac va putea fi admirat vineri, la Republica.
Pagina evenimentului pe fb.

Începe să se vadă trădarea. Idei pentru mesaje

În perioada protestelor din România am văzut o grămadă de mesaje foarte mișto pe pancarte. O parte dintre ele mi-au amintit de volumul lui Mugur Grosu, Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot (Ed. Vinea, 2009), carte premiată anul ăsta la SIC (Salonul Internațional de Carte, Biblioteca Națională) din Chișinău.

Așa că dacă vreți o pancartă faină, căutați în volumul lui Mugur. Iată câteva mostre:

PunkArtă, frate!

Nicu Vladimir, Lucrătorul ostenit

Una dintre cărţile de poezie care mi-a plăcut foarte mult şi m-a emoţionat în acelaşi timp e Lucrătorul ostenit de Nicu Vladimir, apărută la Editura Blumenthal. Trebuie să spun de la început că e o carte recuperată de Daniel-Silvian Petre şi Emil Kindlein, cărora trebuie să le mulţumim că nu lasă un mare poet să fie uitat. Nicu Vladimir a murit la 45 de ani, în 1995, după ce a fost cunoscut doar în mediul undergroud din România – pentru că nu a vrut să-şi continue cariera alături de cenaclul Flacăra. Deci, da, refuzul lui l-a costat: sunt extrem de rare înregistrările cu Nicu Vladimir, iar ca poet a apărut doar în Orizont, Tribuna şi Luceafărul.

Lucrătorul ostenit are două părţi: Rock & Roll pe tăişul briciului şi Folku’ sângele nesecret al planetei Pământ (Poeme cântate). Am fost uluit să citesc poeme pe care timpul nu le-a făcut „vechi”, scrise parcă special pentru a apărea imediat în carte, nu pentru a rămâne la sertar. Poemele lui Nicu Vladimir par a fi scrise de un poet continuator al generaţiei beat, dar care nu şi-a stors creierii cu pastile şi nu a obosit, deşi poezia lui nu e tocmai roz. Din contra: moartea este un leitmotiv, încât ne face să credem că Nicu Vladimir simţea pe undeva că n-o să aibă o viaţă lungă. Ca să mă fac mai uşor înţeles: lirica lui Nicu Vladimir pare a fi una din aceeaşi familie cu a lui Mihnea Blidariu, despre orice ar scrie, viaţa musteşte, chiar dacă în multe texte şi aripile morţii sunt deasupra. Pe Mihnea şi pe Nicu Vladimir îi uneşte şi rock-ul, iar sub textul care începe volumul, Rock generation, şi-ar putea lăsa semnătura orice rocker şi poet adevărat: „dar doamne aceşti oameni tineri/ generaţia mea/ căutându-şi/ printre nervii spintecaţi/ căutându-şi, căutându-şi/ înnebunitor/ libertatea/ oameni tineri/ gata să explodeze în cântec/ de moarte durere bucurie de luptă/ căutându-şi sfâşietor locul/ apucând câte un capăt de drum/ înfăşuraţi cu funia/ autostrăzii/ sugrumaţi în fum/ sub spaima poruncii că totul/ totul acum/ între coline silnic purtate din/ rouă-n cenuşă/ înnodaţi într-un ţipăt râvnind să fie/ cunună/ înţepenit în coaste/ în ochiul ce-atârnă/ de viaţa sluţită-a neviaţă de-a/ valma/ sub goană de-a valma/ sub moarte de-a valma/ irosindu-se, irosindu-se niciodată/ pe deplin irosiţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ în privirile fripte răstignite pe/ mielul răpus/ aceşti oameni tineri/ generaţia mea”.

Motivul morţii merge mână-n mână în poezia lui Nicu Vladimir cu motivul libertăţii, al credinţei şi al cotidianului de-a dreptul împuţit: „pute urât ziua asta/ ziua asta incredibil de împuţită/ în care pasărea paradis este dusă la/ execuţie/ prin decapitare prin secure (Cerificat de naştere / 68. 8. 21). Poezia lui Nicu Vladimir este complexă, deşi se lecturează uşor, oralitatea versurilor fiind un plus. În schimb, e destul de greu să-l citezi, pentru că majoritatea versurilor sunt memorabile şi parcă nu-ţi vine să le alegi pe unele în detrimentul celorlalte.

Prin Lucrătorul ostenit am descoperit un poet foarte bun, din păcate când nu mai e în viaţă. Cartea cuprinde şi grafică de Nicu Vladimir, poze rare şi un CD cu 5 piese foarte mişto. Despre Nicu Vladimir, Florian Pittiş a scris: „A fost prietenul meu şi, îndrăznesc să sper, am fost prietenul lui. Prin simpla sa prezenţă îi deranja pe toţi, deşi atunci când se afla într-un grup nu deranja pe nimeni şi îi suporta pe toţi. Şi totuşi câţi n-ar fi vrut să trăiască sub pecetea “vladimiricului gând”? Pe uşa lui, acolo, în interior, stătea scris “Mie-mi pasă!”. Asta vedea ori de câte ori se hotăra să iasă în lumea de afară. Şi chiar i-a păsat.”

*Nicu Vladimir, Lucrătorul ostenit, Editura Blumenthal, Bucureşti, 2010



PS: Un text frumos de-al lui Liviu Antonesei despre Nicu Vladimir

Şi un poem din Lucrătorul ostenit rupt parcă din zilele astea:

Volumul cu CD poate fi comandat la editura Blumenthal.

Chuck Palahniuk - Supravieţuitor

Dumnezeu.

Satana.

Ieri. Azi.

Eu. Tu. El.

Ea.

Biblia.

Reţete.

Sinucidere.

Rob.

Pastile.

Terorism.

Suprevieţuire.

Glamour.

Ea.

Masturbare.

Superstar.

Sinucidere.

Futai.

Biblie.

Pete.

Supravieţuire.

Urme.

Avort.

Naştere.


Sumar.

Prefaţă.

Un roman foarte natural

(Portretul natural al lui Gheorghi Gospodinov e făcut de Antonia, desigur)

Un sfârşit, încheierea unei relaţii, divorţ de femeia ce va naşte copilul altuia. Ce poveste ai putea scrie despre asta ca ea să reziste? Nimic. Sau: „Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.” – cum face Gheorghi Gospodinov în cartea Un roman natural.

„Nimicul” se ţese împreună cu analizarea lui, cu gândirea lui. Gospodinov scrie ca şi cum nu ar face-o, ca şi cum ar povesti cu tine, aşa cum a remarcat Gheorghe Erizanu. O discuţie de cele mai multe ori duce tot la nimic. Un roman despre nimic l-ar încânta pe Flaubert, cum să nu-l încânte pe autorul Gesturi-lor (Trilogia nimicului), Emilian Galaicu-Păun?

Gospodinov îşi ţese romanul sfârşitului (apropo, iar de Ţesut viu. 10 x 10) din începuturi. Un început e şi scrisul despre scris, dar e doar un început pe lângă care se adaugă altele: pagini despre WC (le recomand lui Ion Buzu) , despre muşte (specialist Dumitru Crudu), despre posibile personaje, de fapt, despre personaje aproximative, mai degrabă, cred, legătura dintre ele făcându-se cu ajutorul unui fotoliu din răchită de care nu se pot despărţi. Totul în contextul perfect: anii 90, ai sfârşitului şi ai începutului – care, şi ei, au nişte pagini dedicate. Apar, doar ca un început, şi anii 60, 70, 80.

Un roman natural se citeşte astfel: în câteva ore cu gura căscată. Gospodinov dă fiecăruia ce vrea, fiecăruia începutul său, pe lângă altele, care se lipesc în mod firesc, nu deranjează. Naratorul, la persoana întâi, e şi el natural, sec şi autoironic. Acum Gospodinov lucrează la alt roman, de care sunt foarte curios. Până una-alta, adică până va apărea al doilea lui roman, puneţi mâna şi citiţi Un roman natural. Merită. Nu întâmplător a fost tradus în nouăsprezece limbi.

*Gheorghi Gospodinov, Un roman natural, Ed. Cartier, 2011

P.S.: Puteţi citi fragmente din roman în revista Punkt. Lectură plăcută!

Наемным работникам

 

Am avut o surpriză plăcută, recunosc, să-mi văd un text tradus în rusă, despre cartea lui Vadim Lungul:

RU

рецензия на мою книжку Крафт "Наемным работникам"

Александр Вакуловски (Alexandru Vakulovski), румынский писатель

Русский поэт о политиках - полуолигархах-полубандитах.

Много раз слышал от многих общепринятое мнение, что все русские (рускоязычные - пер.) проголосавали бы за коммунистов (ПКРМ - пер.), все русские якобы - румынофобы, и все русские якобы молятся на Воронина или хотя бы на Додона.

Это не так. И доказательством является сборник, который я получил после последнего заседания поэтического круга Республика ("Republica") от кишиневского русскоязычного поэта Вадима Лунгула.

Сборник "Наемным работникам" характеризуется очень прямой лирикой, чтобы не сказать, что он почти что анти-лиричен, в связи с чем вспоминается поэзия Михни Блидариу (Mihnea Blidariu) или Мариуса Яноша (Marius Ianus) прежних времен. Тексты Вадима Лунгула охватывают социальную проблематику, а иногда даже политическую, и исходят из фактического состояния общества:

"Наша жизнь никуда не годиться, и с каждым днем она становится все хуже и хуже".

Каждая поэма, как правило, имеет своего персонажа, обычно это рабочие или простые люди, которые работают задарма, им не хватает даже на хлеб, и которых, если они не могут больше работать, система просто выбрасывает на помойку. К этим людям и обращается Вадим Лунгул, хорошо осознавая, что обращаться к политикам, о которых он тоже пишет, нет никакого смысла, не только потому, что они не-поэты и не умеют оценить поэтическое слово, но по большому счету в силу того, что политики глухи к любому слову простых людей:

"г-н Воронин закрыл, падла, Кишиневский тракторный завод, Воронин не-поэт, не-поэт..."

Лунгул также показывает Путина, которому посвящает целую поэму "Путин главный поэт", в ней он подшучивает (чтобы не выразиться более грубо, как делает поэт) над российским лидером. Путин появляется и в некоторых других стихах, где награждается другими "оплеухами": "путин все врет..."

Остались не забыты (в одном из текстов эпитафии) и Егор Гайдар, Борис Ельцын, Анатолий Собчак.

Однако, что естественно, более всего меня интересовали кишиневские политики, которым также изрядно досталось. поэт расшифровывает аббревиатуру пкрм как "партия капиталистов республики молдова" и так описывает их деятельность:

"Они уже у власти 8 лет, их бизнес (у руководства) процветает,
но они решили приватизировать еще 268 предприятий, -
это почти все, что осталось..."

Тут же, Влад Филат назван полубандитом-полуолигархом, не избежали подобной участи и другие персожнажи.

Книга Вадима Лунгула должна быть прочитана хотя бы теми персонажами, которые в ней появляются, то бишь политиками, чтобы те не строили себе иллюзий относительно русских, но я почему-то думаю, что они это не сделают, возможно, потому что они, как пишет Вадим Лунгул, "не-поэты, не-поэты...".

Комментарии

Grosei Ion
"да интересно! но сколько мы искренних и талантливых поэтов и писателей еще имеем, которых не знаем! потому что те, кто решает кто талантлив, а кто нет, сами являются (в большинстве) запуганными ничтожествами."

Dumitru Otel
"Русский поэт с румынской фамилией"

Simion
"...
может быть, этот Лунгул и человек с трезвым разумом,
но для партии "людоедов, умственно отсталых и манкуртов"
он не представляет силу, -
для пкрм имеет значение армия рускоязычных, на которых они ездят как хотят,
а сколько последователей у Лунгула? сколько?

пер. В. Кодряну

--
ВЛ

 

varianta originală în Timpul

Țesut viu. 10 x 10

 (portret de Antonia)

Țesut viu. 10 x 10, cel mai recent roman al lui Emilian Galaicu-Păun, este unul optzecist, postmodernist. La lansarea romanului la cenaclul Republica am spus că prin acest roman Emilian Galaicu-Păun împiedică moartea literară a prozei optzeciste.

Romanul a fost scris în peste 14 ani și asta uneori se vede, alteori - nu. Se vede când naratorul coboară mulți ani în urmă, dar și când se simte influența grea a generației al cărei reprezentat de bază în R. Moldova este Emilian-Galaicu Păun. Cartea are nenumeroase citate, cred că ai putea scoate un volum doar din citatele folosite. Pe lângă citate, vedem o grămadă de referințe livrești și referințe la unii autori și cărți. Emilian Galaicu-Păun ține în viață textualismului românesc, neglijat de câțiva ani de majoritatea scriitorilor, chiar și de optzeciști. De foarte multe ori naratorul vrea să te distragă de la povestea propriu-zisă tocmai pentru a-ți povesti procesul scrierii. De altfel, când citești Țesut viu. 10 x 10  ai impresia că la ceafa ta respiră Emilian Galaicu-Păun. Nu întâmplător Dorin Tudoran scrie în postfața romanului că personajul principal e Cuvântul. Emilian Galaicu-Păun vrea să stoarcă tot din cuvânt, să-l folosească la capacitatea lui maximă. Poate și din cauza asta apar foarte multe citate și referințe din Biblie, Cartea Cărților în care Cuvântul are o importanță majoră.

În Mic îndreptar de lectură, Emilian Galaicu-Păun își ajută cititorul, dându-i câteva sugestii despre cum i-ar putea citi romanul. Într-adevăr, Țesut viu. 10 x 10 poate fi citit în mai multe feluri, chiar în mai multe decât ne dă autorul în Mic îndreptar... Cum am mai spus, romanul poate fi citit ca unul textualist. Nu greșești dacă ai o astfel de lectură, doar că Țesut viu. 10 x 10 este totuși mai mult. Dumitru Crudu a văzut în el în primul rând un roman erotic, al adulterului. Da, poate fi citit și așa. Un adulter cu cuvântul, sexul devine la un moment dat peniță. Dragostea, sexul, vitalitatea – își au în roman și reversul: frica de moarte. Pentru că în Țesut viu. 10 x 10 există niște pagini impresionante despre moarte. Scrisul lui Emilian Galaicu-Păun oricum face trimitere la scrierea titlului de pe copertă: tipar amestecat cu sânge.  Cu sânge e amestecată și istoria din carte (în roman apar și războiul din Transnistria, dar și 7 aprilie, iar primul titlu al romanului a fost Război civil).

La fel ca fiecare ultimă carte a lui Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10 x 10 la momentul actual le înghite cumva pe cele precedente. Sunt foarte multe poeme înghițite de roman, sunt și pagini cu trimitere clară la Gesturi. Până la urmă cartea nu se citește chiar așa de greu cum pare la început din cauza frazelor lungi, fonturilor mai mici folosite uneori și a celor peste 300 de pagini. Cum spunea editorul volumului, Gheorghe Erizanu, povestea te fură și nu mai ții cont de numărul paginilor.

2011 a fost un an foarte bun pentru proza basarabeană. Țesut viu. 10 x 10 îl încheie frumos, după Tărâmul lui Sașa Kozak de Iulian Ciocan, Oameni din Chișinău de Dumitru Crudu, Tovarăși de cameră de Mihail Vakulovski. Amintindu-mi de aceste cărți sunt sigur că există și altele, că mai am de citit din 2011. 2011 pentru proza basarabeană – cât un cincinal. Lectură plăcută!

*Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10 x 10, Ed. Cartier, Chișinău, 2011

Zaza Burciuladze: literatură şi droguri

(Portret de Antonia, desigur)



Editura Cartier a lansat recent o colecţie nouă, foarte faină, Biblioteca deschisă, coordonată de Vasile Ernu. Primul volum pe care l-am citit din această colecţie e minunatul, cum ar spune Oleg Carp, volum de povestiri Kafka instant al georgianului Zaza Burciuladze. Volumul are câteva povestiri, una mai halucinantă decât alta, deşi scriitura lui Zaza Burciuladze nu respinge realitatea, ci, din contra, o îmbogăţeşte cu efecte, cu revelaţii. Drogurile intensifică realitatea, îi dau o imagine distorsionată, exagerată. Trebuie să amintesc şi cinismul, ironia, autoironia şi umorul lui Zaza Burciuladze. Drogurile din prozele lui Zaza fac cumva legătura între realitate, imaginar şi livresc.


Livrescul din Kafka instant e foarte important. Zaza Burciuladze bagă tot timpul în gurile personajelor citate, parafrazări din textele rock&roll, literatură şi foarte-foarte multe referinţe la Biblie. Atât de multe referinţe biblice că nu m-aş mira dacă aş auzi la un moment dat că Zaza ar intra în vreo sectă, deşi, oricum, călugăria ar părea mai potrivită pentru el.

Scriitura lui Zaza aminteşte şi de Venedikt Erofeev, de Vladimir Sorokin şi de Kafka, desigur. De Venecika aminteşte prin halucinaţii, de Sorokin prin contraste, alăturarea continuă a înaltului şi a grotescului, de Kafka prin absurd, prin transmiterea stării de inutilitate.

Kafka instant este un volum care trebuie să ajungă la orice cititor care se respectă. Amin.

*Zaza Burciuladze, Kafka instant, Ed. Cartier, 2011. Traducere de Dorin Onofrei

Un Playlist rock pentru sfârşitul lumii

Tot vorbim de sfârşitul lumii, dar nu facem nimic concret. Ba, poate scenarii, la propriu şi la figurat. Muzicianul şi scriitorul Mihnea Blidariu s-a gândit însă să facă ce ştie el mai bine: să adune un playlist pentru sfârşitul lumii şi, bonus, un roman care chiar aşa se şi numeşte: Playlist pentru sfârşitul lumii.

Romanul are o structură sarcastică faţă de scenariile sfârşitului lumii. Mihnea a însuşit foarte bine şabloanele legate de apocalipsă şi-şi bate joc de ele.  Playlist pentru sfârşitul lumii e compus din douăzeci de poveşti (sunt, de fapt, povestiri, dar pentru că le-am citit cu deosebită plăcere, am să le spun poveşti) – care au loc în preajma lovirii bolovanului (un meteorit) de pământ. Sminteala, sfinţenia, fetişurile, nebuniile oamenilor – toate ies la iveală odată cu aflarea veştii despre sfârşitul lumii. Tot romanul e plin de umor şi ironie, chiar dacă playlistul adunat de Mihnea nu e tocmai vesel (The Dresden Dolls, Ulver, Laibach, Rage Against the Machine, The Cat Empire, Nirvana, Marilyn Manson, NIN, Pearl Jam, etc.) Majoritatea personajelor sunt rupte, de asemenea, din tabloidele vremii, chiar dacă uneori numele le sunt schimonosite: Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, Ştefan Bănică, familia Jackson… chiar şi Iisus care trebuie să apară pe o plajă din Mamaia. Totul e parodiat cu cruzime, autorul este şi autoironic şi se bagă în roman ca personaj, împreună cu colegii de la Luna Amară.

Aşa cum scrie Mihail Vakulovski în prefaţă, Playlist pentru sfârşitul lumii are două părţi distincte: 19 poveşti care au coloană sonoră câte-o piesă şi Epilogul, fără vreo melodie ataşată. Spre deosebire de cele 19 poveşti, Epilogul e scris pe bune, recunoaştem în el vocea răguşită şi inconfundabilă a vocalistului de la Luna Amară – Mihnea Blidariu. Epilogul trebuie ascultat având ca fundal Luna Amară, deşi Mihnea nu spune asta, mie mi s-a părut evident.

Dacă e să-l credem pe Mihnea, vom avea un sfârşit al lumii foarte vesel şi violent. Un fel de festival la care toată lumea a luat-o razna. Mie mi-a plăcut foarte mult romanul. Mulţi prozatori români ar putea fi invidioşi pe Mihnea. Au de ce. Aştept cu nerăbdare următorul lui volum de proză, mai ales că am şi citit fragmente din Copiii cenzurii îşi iubesc mama, un alt proiect foarte proaspăt al lui Mihnea, pe care sper că nu l-a abandonat.

*Mihnea Blidariu, Playlist pentru sfârşitul lumii, Ed. CDPL, Bucureşti, 2010   

***

Şi despre ultimele isprăvi ale lui Mihnea:

Ieşiţi în stradă şi arătaţi-le cartonaşul roşu (interviu)

&

Roşia Montană şi Republica Moldova

***

Apropo, la Chişinău va avea loc pe 1 decembrie Protest de solidarizare: SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ! Linkul evenimentului pe fb

Murakami în România sau la capătul lumii

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor e un roman ce forţează limitele literaturii. Haruki Murakami crează două lumi paralele, paralele şi de realitate, din care însă o lume e luată ca reper, ca realitatea “bună” pentru cititor. Ambele sunt nişte construcţii cyberpunk, însă personajele şi trăirile lor parcă sunt rupte uneori din Dostoievski, ceea ce dă un aer de veridicitate scriiturii şi impinge romanul lui Murakami dinspre SF spre literatură de calitate.

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor poate fi văzut ca două romane separate, pentru că avem nu doar două linii de subiect diferite, cu personaje diferite, ci şi, tehnic vorbind, capitole clar delimitate ce ţin ori de o lume, ori de alta. Cartea are 40 de capitole, dintre care 20 ţin de La capătul lumii şi 20 de Ţara aspră a minunilor. Sunt însă foarte bine construite şi în loc să creeze plictiseală din cauza întreruperii unui fir, apare suspansul. Lumile sunt pline de detalii care circulă din una în alta şi cititorul este lăsat să caute legătura. Una poate fi văzută ca lumea asta, alta ca lumea cealaltă, doar că, din nou, lucrurile se inversează faţă de concepţia noastră despre realitate. Pentru că în lumea cealaltă, contrar aşteptărilor noastre, personajele există doar prin corp şi minte, nu prin suflet.

E interesant cum Murakami dă viaţă personajelor ireale, cum ar fi Întunegri sau foarte umana Umbră. De asemenea, în La capătul lumii – personajul ascultă mult rock-and-roll, ceea ce apropie cititorul de roman. Cititorii căutători de exotic pot fi dezamăgiţi de Murakami, pentru că el e un scriitor 100% occidentalizat. Dar mai avem şi noi până la Occident, iar spaţiul lui Murakami este pentru noi exact ca România pentru el, la capătul lumii: “Să mergem în Grecia, în România, în Finlanda sau undeva unde să ne simţim bine, să călărim, să cântăm şi să ne petrecem timpul cum avem noi chef.” În schimb, volumul e plin de reţete de mâncare, mie mi s-a făcut foame de mai multe ori la lectură. Poftă bună!

Haruki Murakami, La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

***
Şi un articol despre Ţara aspră a minunilor din Timpul:
Un preşedinte cu faţa lui Filat şi cu coaiele lui Voronin

O sută cincizeci de mii la peluze sau sex cu moartea

Poemul reprezentativ al volumului de poezie O sută cincizeci de mii la peluze de Diana Iepure, cel puţin pentru mine, e rozeta: „mi-am înmormântat păpuşa/ sub o viţă-de-vie/ i-am fost mamă/ bocitoare/ gropar/ am dat de pomană copiilor din mahala/ rochii şi fundiţe/ am mâncat la praznic/ boabe răscoapte de poamă rozachie/ apoi/ am plâns toată noaptea/ a doua zi am dezgropat păpuşa/ şi mi-am cerut pomana înapoi”.

La fel ca în poemul citat, în tot volumul Diana Iepure îngroapă şi dezgroapă amintirile. Amintirile unei lumi proprii, care se intersectează cu realitatea sovietică văzută din prisma unei fetiţe, cu lumea post-sovietică din Chişinău, Cosăuţi, Bucureşti. Citind volumul dintr-o răsuflare, mi-a venit să dau o raită prin Chişinău (Cosăuţiul e prea departe), pe la Cimitirul Armenesc, parcul din spatele lui, pe la căminele amintite de Diana. Mi-am dat seama însă rapid că oricum m-aş fi dus degeaba, pentru că aşa ca în O sută cincizeci de mii la peluze locurile astea nu există, sau nu mai există.

Fetiţa-naratoare din O sută cincizeci de mii la peluze se pregăteşte de viaţă, de întâlniri cu băieţi, de sex, dar termină cu un marş funebru la care toţi dansează. Ea face parte din lumea păgână, cu un Iisus sătesc, de care îţi dai seama doar de la mirosul de busuioc. Personajele importante ale volumului sunt moarte, dezgropoate doar de Diana Iepure. Până la urmă iese că fetiţa face sex cu moartea. Moartea în sine nu are nimic straşnic, e cumva din familie, iar „crucile lor sculptate/ au loc de cinste în cimitir/ ca altădată casele cu prispă înaltă/ de-un metru/ aproape de biserică”.

O sută cincizeci de mii la peluze are o prefaţă savuroasă de Nora Iuga şi ilustraţii potrivite de Laurenţiu Midvichi. E un volum care nu poate fi neglijat de cititorii de poezie, felicitări Dianei Iepure, dar şi editurii CDPL, care a câştigat sigur un pariu cu această carte.

Notă: Într-o primă variantă, O sută cincizeci de mii la peluze a apărut ca supliment al revistei Stare de Urgenţă. Un supliment de car(t)e sunt mândru.

Diana Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze, Ed. Casa De Pariuri Literare, Bucureşti, 2011  

***
Celor pe care i-ar putea interesa: a apărut emisiunea Ilonei Spătaru cu mine. Vizionare plăcută!

Fără titlu sau tânguirile lui Cosmin Perţa (bonus - portret de Antonia)

Ultimul volum al lui Cosmin Perţa, Fără titlu, mi s-a părut unul de tânguiri adaptate vremurilor noastre. Găsim în Fără titlu toate elementele tânguirilor: tristeţea, moartea, căinţa, autocompătimirea, autoflagelarea interminabilă, singurătatea. Probabil singura deosebire faţă de tânguirile creştine e lipsa lui Dumnezeu, eul poetic al lui Cosmin Perţa nu-l găseşte, de aici venind şi o tristeţe fără margini şi un fel de silă a unui om bun.

Personajul lui Cosmin Perţa se flagelează de la un capăt la altul al cărţii, chiar şi atunci când ia o pauză de respiraţie, revine după asta cu o asprime şi mai mare. Chiar dacă de la început mi s-a părut că Perţa ar face un tribut textualiştilor optzecişti, nu-i aşa: referirea lui la scris în volum vine tot ca un element al tânguirilor, al bătăii de joc faţă de sine, ca şi cum nici scrisul nu mai poate schimba ceva (Pentru că „A trecut timpul iluminării/ a rămas doar timp de căinţă/ şi de durere”). Cred că de aici vine şi titlul volumului: Fără titlu. E ca şi cum eul poetic din volum nu merită nici măcar un titlu pentru tânguirile lui.

Există totuşi un refugiu, în amintiri. Şi amintirile sunt pline de morţi şi de morţi violente, chiar dacă au şi fragmente duioase. Fragmentele duioase sunt oricum îngropate alături de morţi. Este doar un trecut, şi acela dubios, pentru că el menţionează de mai multe ori că nu ştie dacă-şi aminteşte bine, dacă nu cumva şi amintirile lui sunt false.

Fără titlu e un volum pe care dacă l-ai deschis – vrei să-l citeşti până la capăt. Nu e nici douămiist, nici optzecist, chiar dacă autorul lui se pare că a însuşit bine literatura vremii. E o carte pe care când ai terminat-o, vrei s-o mai reciteşti. Felicitări, Cosmin. Ai făcut din poezie şi un bici.

Vreau să adaug aici un poem, care mi se pare reprezentativ pentru volum:

FĂRĂ TITLU 11

Rumeg în minte câte puţin din tot ce-am făcut.
N-am făcut lucruri mari,
Dar nici lucruri de nimic n-am făcut.
Rumeg aşa, ore întregi, până când obosesc,
Şi mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la nimic.

Chiar la nimic mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că nimicul acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau nimicul, îl mângâi, îl leagăn
Şi îl pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi nimicul se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Înlocuiesc nimicul cu binele.
Mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la bine.

Chiar la bine mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că binele acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau binele, îl mângâi, îl leagăn
Şi îl pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi binele se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Înlocuiesc nimicul cu o femeie.
Mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la femei.

Chiar la femei mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că femeia aceasta este atât de mare
Încât nu mai am loc de ea.
Şi ea vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau femeia, o mângâi, o leagăn
Şi o pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi femeia se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Mă aştern pe saltea.

Mă înfăşor într-o plapumă rece.
Mă gândesc la mine.

La mine mă gândesc eu, de fapt, când mă gândesc,
Pentru că minele acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci mă ridic de pe jos, mă mângâi, mă leagăn
Şi mă pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi nimicul se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

*Cosmin Perţa, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011