marți, 22 aprilie 2014

Coffee, cigarettes, silence, rock-and-roll. Writing Process - o leapşă


I thank, Marius Conkan for inviting me to join this game.

Mugur Grosu, Iulian Comănescu and Florin Hălălău will answer next Monday.

1) What am I working on? Right now I write a novel from the perspective of a crow. I’ve got a couple of hundred years more to cover. Meanwhile, I also write another novel and I’m collaborating on it with a well known personality from Romania. It’s about Russians, Romanians, thieves in law, spies and the long identity crisis of the post-soviet person. Except that – only poetry. 

2) How does my work differ from others of its genre? Most of the critics say that I am a controversial and radical writer. I think they exaggerate. 

3) Why do I write what I do? Because this is what I would like to read and it does good to me, sometimes. 

4) How does your writing process work? Coffee, cigarettes, silence, rock-and-roll. I let myself have the necessary time for the story to grow in my head.

luni, 7 aprilie 2014

Tolici: „Dacă voi ajunge în cosmos, voi picta de acolo Pământul, dacă voi ajunge combainer - voi picta de pe combină lanurile de grâu”

„Dacă voi ajunge în cosmos, voi picta de acolo Pământul, dacă voi ajunge combainer - voi picta de pe combină lanurile de grâu”

Interviu cu Roman Tolici realizat de Alexandru Vakulovski

Roman Tolici este unul din artiștii basarabeni pentru care trebuie să mergi la Viena sau la Berlin, dacă vrei să-i vezi expozițiile. Este atât de pe val, că valul l-a dus departe de locul unde a început să picteze. Dacă aveți noroc, puteți să-l prindeți la București, unde locuiește.

- Dragă Roman, povesteai într-un interviu că ți-ai dorit să devii pictor de la 4 ani, când ai desenat pentru prima oară o casă cu țurțuri. Cum te gândeai la 4 ani că e să fii pictor? Ce coincide și ce nu?
- Am auzit odată o observație cum că în copilărie putem ști cu adevărat ce trebuie să fim, ce ar aduce ființei noastre profunde împlinirea și cu ea plăcerea împlinirii, căci funcționând după principiul plăcerii, copilul ignoră total principiul necesității atât de dezvoltat la adulți. Atunci, în copilărie, plăcerea pe care am resimțit-o desenând, succedată de plăcerea de a trezi în oameni reacții și admirație, mi-a stabilit un standart cu funcție de patern. A fost atunci momentul când am captat cu adevărat atenția adulților, care la acea vreme reprezentau lumea. Dacă o captam printr-un gol spectaculos pe terenul de joacă, acum eram poate fotbalist. Așa sunt pictor. Mă consider un caz fericit, visul primar devenind realitate, dar în procesul de formare am fost tentat de multe zone distincte de termenul pictură, dorind să fac film, comics, ilustrație, oarecum toate rezultând mai degrabă din principiul necesității, pictura propriu-zisă rămânând multă vreme doar una dintre opțiuni. Odată cu finalizarea școlilor (artele plastice necesită o pregătire specializată îndelungată, aproape la fel de multă ca și muzica) a trebuit să decid. Și atunci m-am întors la visul copilăriei, simplu și clar, provenind doar din plăcerea de a desena, sintetizată în dorința de a fi pictor. Copil fiind, nu știam desigur cum e să fii pictor, iar acum aveam ocazia să aflu. Toate experimentele și experiențele din zona filmului, comicsului, ilustrației, ca și cele din zona literaturii, sau vieții în general, mi-au creat identitatea artistică, exprimată preponderent prin pictură. Deci, ce nu știam încă în copilărie, era distincția prin care un pictor adevărat este de fapt un artist.


- Cum de nu ți-ai dorit ca tot copilul sovietic să fii cosmonaut?
- Visul de a deveni cosmonaut era obligatoriu, deci nu aveam cum să-l ratez. În aceeași pleiadă am visat să ajung camionagiu, combainer, soldat, erou. La mine însă visul era legat tot de contemplație și creație, gândindu-mă atunci că dacă voi ajunge în cosmos, voi picta de acolo Pământul, dacă voi ajunge combainer (nu știu care e termenul corect, așa îi spuneam atunci), voi picta de pe combină lanurile de grâu ș.a.m.d. Deci paternul de care-ți spuneam mai devreme a avut și are o mare influență.

- Părinții te-au susținut când le-ai spus că vrei să devii pictor? Chiar nu ți-au zis că tot mai bine ar fi să te faci doctor (sau măcar stomatolog)?
- Sunt mezinul într-o familie de trei copii și spre deosebire de surorile mele determinate oarecum spre “ce ar fi bine”, am reușit să mă impun prin forța tiranică a mezinului care întâmpină cele mai mici rezistente în dorințele sale. Iar faptul că dorința de a fi pictor a rămas constantă, susținută de acțiune în acest sens, completată de confirmări din afară, nu s-a pus niciodată problema să devin stomatolog.

- Ai venit în România în perioada Podului de Flori, probabil cu mult entuziasm. Ți-a pierit entuziasmul pe parcurs sau s-a amplificat?
- Am făcut într-adevăr parte din prima tranșă de școlari basarabeni în România. În contextul podurilor de flori, a unei perioade entuziast-romantice, în care opțiunea românității, renăscută în focul perestroikist se contura plină de speranțe. Am ajuns în București la 15 ani, în toamna lui ’90, când URSS-ul încă exista, iar România abia își începea lunga convalescență de după plaga comunistă. Venit dintr-un Chișinău frământat de manifestații cu miză naționalist-unionistă, am găsit un București și o Românie găurită de gloanțe și înfometată la propriu, căreia părea să nu-i prea ardă de idealuri naționale, idealuri ajunse în desuetitudine de-a lungul ceaușismului, idealuri ale căror stringență era acoperită de ghiorăitul mațelor. După destrămarea URSS-ului, Moldova a intrat firesc pe aceeași sonoritate a mațelor ghiorăinde, iar până în prezent, pe ambele maluri ghiorăitul a fost înlocuit de poftele și lăcomiile capitaliste. Îmi mai păstrez speranța că idealurile vor reveni odată în conștiința oamenilor, dar îmi vine greu să cred că vom prinde acele vremuri.

Am trăit în Romania mai mult timp decât am trăit în Moldova și eu personal mi-am realizat unirea.

- Am observat în lucrările tale o pasiune pentru basm. Am observat bine sau m-am înșelat?
- Cred că e o observație bună, chiar dacă eu personal nu am gândit-o niciodată ca atare. Vine cel mai probabil tot din copilărie, când basmul juca un rol esențial, modelându-mi modul de a privi lumea prin schema dramatică a unei povești. Această schemă transpare iată în creațiile mele prin poetica de basm, prin idealuri esențializate, moralizatoare și estetizate.

- Am văzut un album Paraziții ilustrat cu benzi desenate de tine. Ești deschis la astfel de colaborări sau ai făcut o excepție pentru Paraziții?
- Respectivele benzi desenate nu au fost făcute special pentru albumul Paraziții. La începutul anilor 2000 am experimentat acest domeniu (al benzii desenate), rezultând atunci un mic album numit „Aaargh!!!”, o colecție de demențe grafice obscene, care au mers la sufletul managerului trupei, prezent la lansare și care a dorit să includă câteva în albumul Paraziții. Personal, nu i-am cunoscut niciodată pe cei doi rapperi, dar mi-au plăcut mult și-mi plac și acum. Revenind la întrebarea ta, deschiderea mea la astfel de colaborări este destul de închisă. Este poate din cauza activității mele paralele în zona publicității, unde timp îndelungat am realizat ilustrații efemere, neasumate, scopul fiind doar câștigarea unei pâini decente. Fapt care mi-a creat o angoasă vizavi de tot ce înseamnă „comandă”. Rolul de ilustrator este unul de acompaniator și nu mă feresc să recunosc că îmi cauzează anumite frustrări. Din acest motiv, experiențele mele ca ilustrator sunt limitate, asta neînsemnând că refuz zona. Încerc doar să fiu foarte exigent în alegerea proiectelor și în gradul de libertate ce mi-l pot permite acestea.


- Scrii și proze și poezii. Ce înseamnă pentru tine literatura? E un hobby sau e ceva mai serios?
- Cred că nu e nici hobby și nici ceva serios. E o formă de exprimare artistică, de sublimare, alta decât cea vizuală. Așa cum un scriitor se „odihnește” prin mâzgâlituri plastice pe marginea manuscrisului, un plastician se „odihnește” prin mâzgâlituri literare. Literatura adevarată necesită dăruire și timp, la fel și pictura. Nu cred că le poți face pe ambele la modul serios, fără ca ambele să aibă de suferit. M-am apucat să scriu la îndemnul lui Mitoș Micleușanu, tot pe la începutul anilor 2000, în contextul experimentelor de bandă desenată (multe dintre benzile mele desenate sunt de fapt adaptări grafice ale unor texte scrise atunci). Am citit în două rânduri, proză și poezie, în cenaclul „Euridice” al lui Marin Mincu, unde am fost lăudat pentru proză și criticat pentru poezie. Revista „Tomis” de la Constanța mi-a publicat câteva lucruri și chiar m-a premiat pentru debut. Dar, cum am mai spus, am avut la un moment dat un moment în care a trebuit să aleg, iar strigătul interior al literaturii sau benzii desenate a fost acoperit de urletul picturii. Acum scriu rar. Mai mult poezie.

- Ești prieten cu Planeta Moldova și ai făcut ilustrații pentru romanul Nekrotitanium. Le-ai făcut după ce ai citit cartea?
- Bineînțeles. Dincolo de prietenia mea cu Planeta Moldova, mi-a plăcut Nekrotitaniumul. E o poveste total dementă, în stilul inconfundabil al celor doi, care tratează moartea și mai ales nemurirea, cu un umor sarcastic, bombastic și fantastic. Din păcate, produsul final în ceea ce privește ilustrațiile a fost poate nemeritat de minimalist, căci proiectul început inițial era mult mai ambițios. Din lipsă de timp (din partea mea) și de buget, am reușit până la urmă să conving atât autorii, cât și editura să ne rezumăm la o serie de portrete. N-o să mă apuc acum să le laud, voi spune doar că sunt mulțumit de rezultat și consider că ilustrațiile lasă cartea să respire, adevărata ei surpriză provenind din text, pe care, repet, îl consider foarte bun.

- Tara von Neudorf a spus că încă nu a făcut destui bani ca să vină să expună în Est. Doar din cauza asta artiștii pleacă în Vest, cu expoziții sau cu totul,  sau există și alte motive?
- Ok, cred că pot fi de acord cu Tara. Deși sună pecuniar, există adevăr în spusele lui. Banii ne plac tuturor, fie că o recunoaștem, fie că nu. Noi, cei crescuți măcar parțial în filozofia comunistă, suntem poate mai ambivalenți în privința lor, dar chiar și așa, atenția ne e îndreptată mai degrabă spre Vest. Societatea capitalistă în care ne-am trezit, are cuibul în Vest, acolo se află grosul banilor și e cumva firesc să ne îndreptăm speranțele financiare într-acolo. Pe langă asta, cred că există un flux al validării profesionale și culturale, similar, iată, mișcării soarelui, dinspre Est spre Vest. Dacă mă gândesc la istorie, cuceririle Vestului de către estici au fost mereu mai naturale și mai definitive decât în sens invers. Îmi permit să speculez, punând în balanță cucerirea Vestului sălbatic de către europeni în calitate de estici, sau a hoardelor barbare care au devastat Europa tot în calitate de estici și pe de cealaltă parte a eșecurilor în cucerirea Estului, pe care le-a suferit Hitler sau Napoleon. Îmi vine să trag de aici o concluzie poetică: în timp ce Vestul se vrea cucerit, Estul se vrea sedus.     

- Când te întorci în Moldova, sesizezi schimbări? Dacă da, ce schimbări ai observat?
- Din păcate, nu am mai fost în Moldova de vreo 6 ani. Toți ai mei sunt de ceva vreme plecați în Spania, ca mulți alții. Casa părintească a fost vândută, iar fără o treabă anume nu am găsit o motivație pentru a reveni. E pentru mine un context puțin dureros și mi-e greu să vorbesc obiectiv despre schimbări, deși sunt convins că ele există și am speranța, că sunt înspre bine.

- Contextul din România îți priește când creezi? Apropo, ce te inspiră în general?
- Văd creația ca pe un act de voință, care se manifestă indiferent de context. Cunosc suficienți oameni care își justifică lipsa de acțiuni creatoare dând vina pe „contextul nefavorabil”. Personal, cred că de multe ori, un context mai puțin favorabil poate de fapt favoriza o creație mult mai încărcată de prospețime și profuzime (Moldova, a dat în acest sens câteva exemple interesante). Cât despre România: odată, un prieten sârb stabilit aici, la întrebarea mea: „de ce aici?”, mi-a răspuns: „e pace”. Pacea este în principiu suficientă pentru a-ți putea vedea de treabă. În lumea de astăzi, deja globalizată într-o măsură semnificativă, nu mai e nevoie să fii neaparat în Paris sau New York pentru a-ți juca șansa. România oferă suficient bine, dar și suficient rău pentru a nu te plictisi. În România (în Bucuresti, în special, unde-mi duc veacul și pe care-l cunosc cel mai bine)  am ocazia să fiu scârbit de multe lucruri, dar am și ocazia să admir multe lucruri. Îmi aduc aminte de frustrarea ciudată pe care am simțit-o în Praga, unde mi-am zis că mi-ar fi greu să creez, căci e un oraș deja prea frumos, care nu mi-ar lăsa loc pentru umplerea unor goluri. Iar în legătură cu sursele de inspirație în general: mă inspiră lumea în general, cu bunele și cu relele ei. Încerc să caut și să văd frumosul în banal sau chiar în urât și invers, așa cum încerc să detectez adevărul în minciună, minciuna în adevăr, vechiul în nou, noul în vechi, binele în rău și răul în bine.


- Mulți artiști au pasiuni ciudate sau dubioase (îmi amintesc și de Nabokov care colecționa fluturi). Ai vreun hobby dubios?
- Colecționarea fluturilor poate fi catalogată drept dubioasă dacă acceptăm că colecționarea în sine frizează patologia. Aș putea atribui o acțiune de-a mea unei manii colectoare, pe care nu m-ar mira ca mulți s-o considere ciudată sau dubioasă: în principiu port mai tot timpul aparatul de fotografiat atârnat de gât, fotografia reprezentând un important domeniu de documentare pe care mi-l împrospătez în permanență. Fotografiez orice; peisaje, detalii, situații, oameni. Odată cu fotografia digitala, care permite stocarea unui număr infinit de imagini, au început să se formeze în bazele mele de date, colecții de fotografii cu copaci, colecții cu ceruri, colecții cu clădiri, etc., dar cele mai interesante sunt colecțiile cu necunoscuți. Oamenii pe care-i fotografiez pe ascuns sau brusc, fără să le cer permisiunea. Oameni ale căror trăsături le studiez ulterior și pe care-i împart în categorii: bărbați, femei, copii, bătrâni, cerșetori etc. Din aceste colecții s-au născut serii de picturi, precum seria Regilor Cerșetori, sau seria Nobody (Nimeni). Astfel trag concluzia că aceste colecții nu țin tocmai de hobby, ci tot de profesie, de bucătăria picturii, ocupație care în sine e suficient de ciudată și dubioasă.  

- Cum schimbă viața de familie un artist? Dacă ar veni la tine un prieten artist și ți-ar spune că se căsătorește și că vrea un copil, ce l-ai sfătui?
- Viața de familie îl schimbă pe oricine, iar artiștii nu fac excepție. Depinde desigur de familie, dar omul își face norocul cu mâna lui. În orice caz, familia oferă (sau ar trebui să ofere) un echilibru emoțional, ceea ce nu strică. Totul e să nu-ți uiți scopurile și să combini cele două tărâmuri, al familiei și al creației, astfel încât nici unul să nu sufere decădere. S-a întâmplat să mă căsătoresc cu o psihanalistă, astfel încât comunicarea cu soția mi-a adus pe lângă un relativ echilibru emoțional și accesul la un domeniu pe care altfel doar l-aș fi dibuit și care a ajuns până la urmă să-mi influențeze într-un fel sau altul lucrările, la fel cum și domeniul meu i-a influențat ei gândirea și abordarea.
Dacă un prieten artist mi-ar spune că vrea să se căsătorească și să facă copii, i-aș ura casă de piatră și multă răbdare. Familia necesită timp și dedicație, la fel și creația. L-aș sfătui așadar să-și organizeze mult mai bine timpul.

- De câțiva ani suntem anunțați zilnic că vine sfârșitul lumii. Te-a afectat asta cumva? Ce vei face după sfârșitul lumii de pe 21 decembrie?
- Dacă va fi sfârșitul lumii pe 21 decembrie, după această dată nu voi face nimic, căci voi fi mort. Sfârșitul lumii e o veche obsesie egoistă a omenirii: să fim ultimii, după noi să nu mai fie nimic, chiar cu prețul unei apocalipse înspăimântătoare. Nu cred că avem noi norocul ăsta. Vom dispărea ca toate celelalte generații anterioare nouă, nevoiți să ne confruntăm mai întâi cu viața și la final cu moartea. Iar după noi vor mai trăi generații și generații și generații...

  
PS: Interviul e de acum un an, n-a fost sfârşitul lumii, Tolici va avea expoziţie la Chişinău, Muzeul Naţional de Artă. Vernisajul e pe 10 aprilie, ora 15.00.

duminică, 6 aprilie 2014

Pescuitul interzis

Dimineaţa va fi şi un text despre asta pe Moldova.org.

Între timp, vă recomand un eveniment pentru o duminică faină. Şi bravo, Tinerii Moldovei!

Textul aici