Cartea de vineri 13 - Cântec de leagăn

„Vorba grea nu ologeşte, numai piatra te loveşte şi băţul te altoieşte” – este vorba care reprezintă normalitatea de la care porneşte personajul principal Carl Streator în romanul lui Chuck Palahniuk Cântec de leagăn. Dar peste câteva pagini, Palahniuk bagă o frază ce devine un fel de leitmotiv, ce reprezintă de fapt realitatea romanului: „Piatra te loveşte şi băţul te altoieşte, dar acum şi vorbele pot să ucidă.” Această frază e în directă legătură cu acţiunea romanului, Streator fiind în căutarea unei cărţi, Versuri şi poezii din lumea-ntreagă, ce conţine un cântec de leagăn ce-i omoară pe cei ce-l ascultă. Streator caută tot tirajul ca să-l distrugă, iar între timp loveşte în stânga şi-n dreapta cu cântecul-armă. Întrebarea pusă de Palahniuk este dacă fraza amintită nu a reprezentat dintotdeauna realitatea, de la „La început a fost Cuvântul.”

Romanul are şi alt plan, al vânătorii de vrăjitoare, dar care se întâmplă de fapt după ce acţiunea propriu-zisă a romanului se încheie.

Un personal orwellian e Fratele cel Mare, care însă e văzut altfel decât în 1984. Fratele cel Mare al lui Palahniuk spală creieri dând informaţii, muzică, zgomote – cu nemuluita, în exces. Probabil de aici şi apare motivul cuvântului care ucide. Tot ce e surplus, în exces sau nelalocul lui dăunează şi ucide: „Vrăji care să repare vrăji care să repare vrăji care să repare vrăji, şi viaţa devine din ce în ce mai nefericită, aşa cum nu ne puteam închipui. Ăsta e viitorul, aşa cum îl văd eu în oglindă.

Domnul Eugene Schieffelin şi sturzii lui, Spencer Baird şi crapul, istoria e plină de oameni străluciţi care au vrut să repare lucrurile şi n-au reuşit decât să le strice şi mai rău.”

Cântec de leagăn are pagini excelente despre falsitate, despre cuvânt, despre binele ce devine crimă. E şi o critică a Americii şi un alt fel de a critica America, nu cu răutate. Ci ca un lucru inevitabil, de neocolit. De fapt romanul e un fel de cântec de leagăn al planetei şi al umanităţii. O ajungere la momentul în care se caută un Adam şi o Eva.

Ca şi în celelalte romane, Chuck Palahniuk ne dă şi aici numeroase informaţii. De data asta despre simptomele morţii, despre moartea copiilor în somn, necrofilie, despre speciile parazitare aduse din Europa în America, despre paraziţi, în general. Cântec de leagăn e şi un roman horror, deşi Palahniuk, cu ajutorul umorului negru parodiază romanele horror.

Cântec de leagăn mi s-a părut a fi unul dintre cele mai coerente romane ale lui Chuck Palahniuk. Din fericire, nu chiar atât de coerent ca romanele lui Paulo Coehlo:)

*Chuck Palahniuk, Cântec de leagăn, Ed. Polirom, 2007

*cu un portret de Antonia, desigur:)

Sufocare

Ce face Chuck Palahniuk ca să nu ejaculeze în timpul sexului? Se gândește la morga cu morții ei, la boli, la căcat, la durere ș.a.m.d. Ce face Palahniuk când vede o femeie sexy? Se gândește la bolile ei care o vor duce inevitabil la moarte, nu înainte de-a o înnebuni. Exagerez, asta o face de fapt Victor Mancini, personajul romanului Sufocare de Chuck Palahniuk, dar cel puțin 6 luni, atât cât a scris cartea, Palahniuk a gândit ca personajul său.

Ca și celelalte romane ale lui Palahniuk, Sufocare e scris și construit impecabil, ceea ce m-a făcut să cred că Palahniuk nu mai riscă, merge pe rețeta care l-a făcut deja comercial. Ceea ce nu e neapărat rău, atâta timp cât nu devine Dan Brown. Romanul are două feluri de scriituri: una la pers. I și una la pers. a III-a. Ambele îl au ca personaj principal pe Victor, doar că în cea la pers. a III-a în ipostaza lui de copil. Dintr-un copil crescut pentru a schimba lumea și adoptat de numeroase familii și răpit de la ele de mamă, Victor ajunge un bărbat care trăiește într-un simulacru continuu. Chiar și serviciul lui oficial constă în a simula un țăran din secolele trecute. Simulează sufocarea în restaurante, pentru a crea „eroi” care-l vor salva și-l vor întreține, simulează rolul fiului bun având grijă de mama lui, dar de fapt nu-i vrea vindecarea, simulează tratamentul pentru obsedații sexuali, dar de fapt merge la ședințe pentru sex. Simulează până crede – asta-i evoluția romanului.

Palahniuk își construiește romanul și la nivel de limbaj și motive. Întâlnim fraza „…nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e primul care-mi vine în minte” – de nenumărate ori. Sau „vezi și…”

Sufocare e un bildungsroman romantico-nihilist, în care personajul se trezește din propria minciună. El ca și cum face cubul Rubick, apoi îl desface, rezultatul fiind, oricum, și inevitabil – moartea, pe care o vede obsesiv în toate. E de admirat cât de mult a studiat  Palahniuk medicina pentru acest roman. Medicina, care oricum e de aceeași părere cu personajul lui alienat, care oricum seamănă prea tare cu omul contemporan.

Deși e plin de orori, Sufocare e un roman de week-end. Nimic nu ne mai sperie:). Și o frază care mi-a plăcut mult: „Unora n-ar trebui să li se permită accesul în biblioteci decât cu rețetă de la medic.”

*Chuck Palahniuk, Sufocare, Ed. Polirom, 2004

Chuck Palahniuk - Supravieţuitor

Dumnezeu.

Satana.

Ieri. Azi.

Eu. Tu. El.

Ea.

Biblia.

Reţete.

Sinucidere.

Rob.

Pastile.

Terorism.

Suprevieţuire.

Glamour.

Ea.

Masturbare.

Superstar.

Sinucidere.

Futai.

Biblie.

Pete.

Supravieţuire.

Urme.

Avort.

Naştere.


Sumar.

Prefaţă.

Manualul cruzimii

Chuck Palahniuk este un maestru al ororii. Culmea e că nu inventează - că ororile despre care scrie chiar au avut loc. Poate nu cu aceleaşi personaje, poate nu în poveşti asemănătoare, poate în alte contexte. Palahniuk e şocant pentru că e realist. Dacă ai şti că citeşti un roman horror sau SF - lectura nu ar mai fi impresionantă.

Bântuiţii e un roman ţesut din mai multe "poveşti" şi poeme. Sunt atâtea personaje şi poveşti - că la un moment dat totul se amestecă într-un singur personaj - noi, o singură poveste - a noastră, care aşteptăm ajutorul, aşteptăm să fim salvaţi. Dar nu ne dorim salvarea chiar acum, vrem să mai suferim, să ni se mai întâmple lucruri oribile, să fim torturaţi - ca povestea noastră să ne facă celebri, să ne îmbogăţească.

Bântuiţii are atâtea poveşti de groază, că la un moment dat în loc să te cutremure, te face să râzi. Mai mulţi scriitori închişi într-o vilă nu fac altceva decât să se omoare şi să se mănânce între ei. Scriitorii devin personaje, sperând fiecare dintre ei că va scrie la sfârşit povestea. Ei se complac în teroare, automutilare, foame, chin şi suferinţă, iar "salvarea" lor nu poate veni, pentru că nu o vor, pentru că salvarea se suprapune cu moartea în chinuri, cu sfârşitul omenirii.

Cum există manuale ale terorismului, aşa şi Bântuiţii poate fi citit ca un manual al cruzimii şi al ororii. Un manual extrem, dar... realist.

Trebuie să remarc şi traducerea foarte bună a lui Rareş Moldovan, deja un as în ale traducerilor din literatura contemporană. 

PS: Am citit romanul în spitalul de urgenţă, cred că a fost un loc ideal pentru a-l citi pe Palahniuk.

*Chuck Palahniuk, Bântuiţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

PPS: Şi un articol relativ la temă din Timpul de vineri:
Chuck Plahotniuc