Gherman Sadulaev în română

Dacă vrei să fii la curent cu literatura rusă contemporană, nu ai voie să-l ocolești pe Gherman Sadulaev, controversatul scriitor cecen de limbă rusă. În curând la Cartier va apărea Eu, cecenul - probabil cel mai cunoscut volum al lui Sadulaev. Traducându-l m-am bucurat, am transpirat, m-am enervat, m-am oripilat, m-am speriat, m-am întristat, m-am desfătat și lista poate continua.

Aștept s-o citiți și să vorbim despre ea. Ca momeală, vă dau începutul cărții (apărut în Punkt). În curând va apărea și alt fragment, în noul număr Tiuk!:

Cu o rândunică nu se face primăvară

Narațiune fracturată

(fragment)

Probabil aș putea trăi așa și în continuare. Dimineața să opresc alarma telefonului, să mă spăl pe dinți, să mă bărbieresc, să umplu cada și jumate de oră să zac în apa caldă, dizolvând visele nopții. Ziua să merg sau să plec, să sortez hârtiile, să-mi antrenez mușchii feței și ligamentele gâtlejului, să fac tot ceea ce se numește „lucru”, pentru care voi fi plătit. Seara să citesc cărți. Așa poți trăi veșnic. Ca și cum nu ar exista nimic altceva. Ca și cum nu ar fi existat nimic altceva.

Și dacă visele sunt doar vise, ele se vor dizolva dimineața în apa caldă.

Și dacă memoria înseamnă vise, ea se va dizolva în fluxul străzii.

Și dacă gândurile sunt despre vise și trecut; vise nu există, trecutul e un vis.

Și dacă inima...

Dacă inima nu se va opri.

Cândva se va opri.

Și eu îți voi povesti dragostea mea, groaza mea, singurătatea mea, durerea și bucuria mea, vina mea față de tine, mamă.

Oare o să poți să mă ierți? Îți amintești cum mergeam prin luncile tale, stăteam la izvoarele tale, îți cuprindeam copacii; tu torceai ca o pisică pe genunchi, cântai cu rândunicile, cu stelele albastre mă luminai. Eram mezinul tău și mă iubeai, știu, mă iubeai mai mult decât pe ceilalți. Poate pentru că eram bolnav, slab și timid. Mama întotdeauna îl iubește mai mult pe cel mai amărât. Alții sunt mândri, puternici, independenți, iar eu veneam la tine și-mi lăsam capul în flori și iarbă, mă mângâiai. Cuvintele se așezau în versuri și-ți cântam cântece și-ți recitam poezii, în tufe de scaieți, înalte cât un om. Și îmi zâmbeai, da, dar nu râdeai. Mă îmbrățișai cu crenguțe de salcie și mă ascundeai de alții; nimeni să nu mă vadă, nimeni să nu spună că băiețelul meu e neputincios și nebun, în el e tot sufletul meu.

Și te iubeam așa cum nimeni nu iubește. În nopțile grele, când gemeai de durere, plângeai, eu stăteam cu tine pe canapeaua noastră veche, îți mângâiam picioarele cu noduri de la depunerile de săruri, apoi cuvântul înfiorător „trombus”, îl ardeam cu sclipirea ascuțită a ochilor mei, îl dizolvam în lacrimi. Iar ziua iarăși adormeam la lecții, tăceam la tablă, nu răspundeam profesorilor, îmi luam carnetul de note și mă așezam. Nu puteam spune: mama mea e bolnavă. Mamei mele de trei zile nu-i trec durerile.

Apoi te-am părăsit. Mă sufocam, mi s-a făcut frică, era de nesuportat. Am fugit. E un păianjen imens, iată, se cațără pe pânza subțire, mi-e frică, mi-e frică, mamă! Îmi închid ochii. Și pe loc păianjenul dispare. Căci el e coșmarul meu, iar eu o să fug, o să închid ochii și el nu va mai exista.

2

De mult voiam să fug. Pentru că știam că trebuie să mori și o să mori greu, în chinuri. Nu puteam vedea asta. În mine trăia groaza, groaza, mamă!

Te înverzeai cu iarba proaspătă a poienilor, te înfrumusețai cu mușețel și păpădii, cu aurul neprețuit al toamnei. Iar eu îți simțeam sărurile de sub piele, îți beam sângele cu suc de struguri, era prea dulce, prea ridicat nivelul zahărului, așa a spus doctorul. Și cheagul de sânge, am văzut cum adânc sub pământ se mișcă încet pe arteră, tot mai aproape și mai aproape de inima ta fragilă.

Când cupa excavatorului a brăzdat corpul tău iubit, la marginea câmpului,  după casa noastră, m-am lăsat jos, mi-am lipit obrazul de trupul tău cald, aromat. El pulsa și respira și era bolnav, bolnav de presimțiri.

Presimțirile îmi umpleau creierul, în lungul drum dintre casă și școală număram în cap unitățile militare, vedeam hărțile operațiunilor, pierdeam scene de bătălii în care lupta se ducea pentru fiecare casă a ta, încă liniștită și pașnică. Astea nu puteau fi gândurile mele, erau gândurile tale, mamă, și tu le gândeai în mine. Și-mi era groază.

În ziua majoratului am încercat să fug pentru prima oară. Am venit din Petersburg, s-au adunat prietenii și prietenele de școală. Maturii plecaseră și noi beam vodcă dulce, care te ardea. Nefiind obișnuit, alcoolul m-a lipsit de conștiința exterioară; ca prin farmec, m-am ridicat și am ieșit din casă. În perspectiva drumului vedeam munții, era o zi senină și am  văzut îndepărtații munți albaștri. Și am mers spre ei. M-au înhățat, m-au tras înapoi. M-am rupt, am țipat: trebuie să merg, trebuie să plec în munți, noi toți ar trebui să plecăm în munți, altfel va fi târziu, degrabă va fi târziu! Nimeni nu voia să mă asculte, dar eu știam: a rămas foarte puțin.

Pe urmă mi-am pierdut puterile, m-am înmuiat și m-am lăsat dus la culcare. M-am trezit peste o oră, după ce era să mă înec cu vomă. Încercam să spun: să nu vă fie frică! Îmi amintesc tot, eu știu ce trebuie să facem. Au venit hoardele nomade, o armată uriașă, sunt sute de mii și praful ridicat de copitele cailor lor acoperă soarele. Vom duce lupta pe câmpie și aproape toți vom muri. Te vom apăra, mamă! Și tu îl vei boci pe fiecare dintre noi cu suc amar de ferigă zdrobită. Apoi, când vom rămâne prea puțini, ne vei spune: mergeți în munți. Lăsați-mă aici și să nu vă fie dor de mine. Mă voi preface moartă, sau nu, mă voi preface vie, îmi voi lăsa aici imaginea, golită de sânge, iar singură, noaptea, pe lângă focurile santinelelor, pe lângă corturile gigantice, mă voi strecura după voi, vă voi găsi în munți. Și, cândva, într-un izvor de munte, veți vedea fața mea, veți auzi râs de fată și veți înțelege că nu v-ați părăsit mama, și mama voastră nu v-a părăsit, ea e cu voi.

Noi așa am și făcut.  Am mers în munții albaștri și acolo, pe povârniș, mi-am construit un turn din blocuri de piatră și, alături, pe un mic platou, am așezat cavoul în care am trăit, când am murit. Și mama a venit, pe buza îngustă a prăpastiei s-a lipit gingaș de mine cu obrazul de pământ fertil, înverzea cu grâu și secară, sânii ei tari și fermi ca de fată mare creșteau în fiecare toamnă și eu picam la sfârcurile ei și ea mă hrănea.

Pe drum spre Vedeno, după Serjen-Iurt, în Munții Negri, acoperiți cu pădure de fag, erau tabere de pionieri. Eu am petrecut acolo o vară. Dimineața începea cu alinierea, gimnastica, micul dejun. Seara dansam pe asfalt. Noaptea ne furișam din tabără, săream gardul înalt și mergeam în Munții Negri. Știam unde-i cariera, de acolo luam argilă albă. Ne trebuia argilă ca să ne facem turnuri.

Fiecare cecen trebuie să știe să-și construiască un turn. Ne modelam turnurile din argilă albă, piramide trunchiate, cu creneluri pe acoperiș. Șlefuiam argila cu linguri de aluminiu, scoase clandestin din bucătărie, apoi o uscam la soare. Din tabăra de pionieri fiecare își aducea câte-un turn. Bărbatul trebuie să știe cum să-și facă turn, pentru că va veni timpul când vom pleca în munți. Și vom construi turnuri ca să rămânem vii.

Turnul meu era în bibliotecă. Odată, sora mea, ștergând de praf rafturile cărților, l-a atins, turnul a căzut și s-a spart. Sora, serioasă, a adunat toate bucățile, le-a lipit, și, ca să nu se vadă crăpăturile, a vopsit turnul cu lac roșu de unghii. Acum turnul meu era roșu ca sângele.

Peste 14   ani, sora mea va cădea în piața satului, doborâtă de valul exploziei unei rachete de tipul „sol-sol”, lansată de un submarin din Marea Caspică. Voi zbura la Nazran, voi intra în camera de spital, o voi lua în brațe și o voi duce la avion. Vom merge la Petersburg; și doctorii de acolo, jumătate de an, o vor aduna și o vor lipi.

3

Au trecut trei sute de ani, nomazii s-au ucis unul pe altul și s-au așezat în stepă, s-au lăsat norii de praf ridicat de copitele cailor. Atunci m-am întors. Îmi amintesc cum am atins cu plugul de lemn pieptul tău supt, bătătorit de copitele taberelor militare. Și era uscat, sterp. Am căzut la pământ, te-am îmbrățișat și am plâns, mamă. Pe urmă am săvârșit ritualuri. Vara prindeam zmeie și le agățam de copaci. Devastam cuiburile de ciori. Am arat albia râului uscat, într-o parte și-n alta. Și ne uitam la munți. Și te-ai întors la noi, mamă. În altă primăvară, timid, ți-ai dezgolit umărul, s-a întors un strat de pământ și din nou pentru noi a curs lapte.

Nu trebuie să ne fie frică, atunci când va veni moartea, vom merge în munți și vom construi acolo turnuri.

4

Dar n-am plecat în munți. Am urcat în tren și m-am întors în orașul nordic. Și n-am fost alături de tine. O să poți să mă ierți, mamă?

N-am fost alături de tine când au picat primele bombe grele, nu aveai cu ce să-ți acoperi  corpul, rochia ți s-a rupt, rănile craterelor ți-au răscolit trupul femeiesc și cerul a închis ochii. Trebuia să mă arunc peste rănile tale, trebuia să te apăr măcar de o schijă, să-ți spăl corpul cu sângele meu, să-mi lipesc fața de tine și să-ți sorb durerea, dar nu am fost alături de tine.

Tu te grăbeai spre adăpostul antiaerian, deja semioarbă, cu picioarele bolnave, la braț cu prietena și vecina ta, asistenta medicală rusoaică, iubită de toată localitatea, se numea tanti Dusea, toți își amintesc de ea, șchiopăta de la naștere, pilotul militar, distrându-se, trăgea în voi cu mitraliera, tu ai început să plângi și te-ai așezat pe marginea drumului. Pentru că nu puteai merge mai repede cu picioarele obosite, deformate de la săruri și cu venele umflate, tanti Dusea s-a așezat alături și a plâns și ea. Pilotului i s-a terminat muniția și a plecat. Ți-ai ridicat mâna albă, ai împins-o sus, te-ai uitat la cer cu ochii aproape orbi și ai spus: “Să fii blestemat!”.

Tu nu aveai „stinger”-uri, tunuri antiaeriene, rachete „sol-aer”, radare de apărare aeriană. Doar blestemul tău, adresat cerului,  cu şleahta de îngeri neputincioşi, către pilotul militar de la manșa bombardierului. Şi cerul s-a acoperit de nori, trei zile a plouat. Iar pilotul a fost răpus dintr-un singur foc de AKM, l-au găsit la pământ, încurcat în paraşută, şi i-au tăiat gâtul.

Dar eu nu eram lângă de tine.

Şi când erai zdrobită de şenilele grele ale tancurilor, când accesele durau zile întregi, când pierdeai sânge, cădeai împreună cu casele în urma exploziilor bombelor cu vacuum, când gemeai încet de durere în ultima cameră a casei noastre, când deja nu mai ascundeai zgârieturile schijelor de pe pereţi şi nu montai sticla, eu nu eram lângă tine.

Şi mi-era frică să te revăd când mă voi întoarce.  Îmi era frică să mă uit în ochii tăi. M-am întors şi am înţeles că degeaba mi-era frică să văd în ochii tăi reproşuri. Când m-am întors şi ţi-am văzut ochii, în ei nu exista reproş. Ei erau orbi. Şi casa era oarbă, cu ferestre fără ochiuri.

Dar tu mi-ai luat mâna şi mi-ai spus: „Bine ai venit, fiule! E bine că eşti acasă”.

(foto de pe contul de Fb al scriitorului)

Un desen, o lansare, un poem

Este portretul lui Dumitru Crudu făcut de Antonia. Poemul e din Eșarfe în cer, cartea lui Dumitru, care va fi lansată peste 2 ore.

Despre eveniment și despre carte aici

Autograful lunii iulie. Lectură din 157 de trepte

A fost o atmosferă plăcută ieri la Librăria 9. Cu prieteni-cititori și cititori-prieteni.

Mulțumesc celor care au venit & Librăriei 9, editurii Cartier.

A fost și o lectură din 157 de trepte spre iad, Ion Buzu spune că i-a plăcut:)) A fost și un vin din Antonești. Alexandru Bâtcă a făcut niște poze

Dan Perjovschi. Punkt. Și eu:)

Joi o să avem o întâlnire cu Dan Perjovschi, organizată de revista Punkt.

Dan Perjovschi este unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici din România, recunoscut în toată lumea. Deși e stabilit la București și Sibiu, cea mai mare parte a anului e pe drum. E grafician și autor de articole la revista 22 și Tiuk.

  

Am realizat un interviu (Brașov-București) cu Dan Perjovschi, pe care-l vom publica în numărul Oameni de colecție.

Detalii eveniment

Așteptându-l pe Dan Perjovschi, vă invit mâine la Autograful lunii iulie, la Librăria 9 (Pușkin 9).

Anunțul lui Gheorghe Erizanu. 

Memoria ca formă de justiţie de Ziua Unirii

Azi la Bibloteca Naţională s-a deschis expoziţia Memoria ca formă de justiţie. Am trecut pe acolo şi cu siguranţă că o să mai trec, ca să mă uit la expoziţie în linişte.

Puteţi încheia ziua cu o Seară poetică frumoasă la Librăria din Centru:

Ziua internaţională a poeziei la Chişinău

A fost foarte frumos. Oameni mulţi. Multă poezie. Muzică. Printre cărţi e bine.

Mulţumim editurii Cartier şi Librăriei din Centru.

Echinocţiul poeţilor

Mâine va fi o seară frumoasă, urmată de o noapte frumoasă. La Librăria din Centru va avea loc mai degrabă un maraton de poezie, decât un recital obişnuit. Dumitru Crudu cu tinerii de la Vlad Ioviţă vor citi de la 18.30. Eu cu Moni, Hose Pablo şi Victor Ţvetov/Neaga - de la 20.00. Vor fi mulţi poeţi şi multă poezie.

Eu voi citi din Daţifoclacărţi, pe care îl redactez acum. Moni - din Sagarmatha. Sunt curios de părerile voastre.

Andrei Sochircă va recita din Emil Brumaru, ce poate fi mai frumos?

Vă aşteptăm!

La mulți ani, Cartier!

Cea mai faină editură din R. Moldova, Cartier, a împlinit 17 ani. E o vârstă frumoasă, chiar dacă mai zbuciumată. Cartierul e în continuă schimbare, apar colecții noi, volumele pot fi comandate acum și în variantă electronică. La Cartier mi-a apărut prima carte editată în R. Moldova, format tradițional, dar și electronic. Gheorghe Erizanu a făcut un rezumat al activității editurii pe parcursul celor 17 ani.

La mulți ani și cât mai multe cărți frumoase!

Cu Gheorghe Erizanu și Vasile Leac în Librăria din Centru.

Un roman foarte natural

(Portretul natural al lui Gheorghi Gospodinov e făcut de Antonia, desigur)

Un sfârşit, încheierea unei relaţii, divorţ de femeia ce va naşte copilul altuia. Ce poveste ai putea scrie despre asta ca ea să reziste? Nimic. Sau: „Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.” – cum face Gheorghi Gospodinov în cartea Un roman natural.

„Nimicul” se ţese împreună cu analizarea lui, cu gândirea lui. Gospodinov scrie ca şi cum nu ar face-o, ca şi cum ar povesti cu tine, aşa cum a remarcat Gheorghe Erizanu. O discuţie de cele mai multe ori duce tot la nimic. Un roman despre nimic l-ar încânta pe Flaubert, cum să nu-l încânte pe autorul Gesturi-lor (Trilogia nimicului), Emilian Galaicu-Păun?

Gospodinov îşi ţese romanul sfârşitului (apropo, iar de Ţesut viu. 10 x 10) din începuturi. Un început e şi scrisul despre scris, dar e doar un început pe lângă care se adaugă altele: pagini despre WC (le recomand lui Ion Buzu) , despre muşte (specialist Dumitru Crudu), despre posibile personaje, de fapt, despre personaje aproximative, mai degrabă, cred, legătura dintre ele făcându-se cu ajutorul unui fotoliu din răchită de care nu se pot despărţi. Totul în contextul perfect: anii 90, ai sfârşitului şi ai începutului – care, şi ei, au nişte pagini dedicate. Apar, doar ca un început, şi anii 60, 70, 80.

Un roman natural se citeşte astfel: în câteva ore cu gura căscată. Gospodinov dă fiecăruia ce vrea, fiecăruia începutul său, pe lângă altele, care se lipesc în mod firesc, nu deranjează. Naratorul, la persoana întâi, e şi el natural, sec şi autoironic. Acum Gospodinov lucrează la alt roman, de care sunt foarte curios. Până una-alta, adică până va apărea al doilea lui roman, puneţi mâna şi citiţi Un roman natural. Merită. Nu întâmplător a fost tradus în nouăsprezece limbi.

*Gheorghi Gospodinov, Un roman natural, Ed. Cartier, 2011

P.S.: Puteţi citi fragmente din roman în revista Punkt. Lectură plăcută!

Țesut viu. 10 x 10

 (portret de Antonia)

Țesut viu. 10 x 10, cel mai recent roman al lui Emilian Galaicu-Păun, este unul optzecist, postmodernist. La lansarea romanului la cenaclul Republica am spus că prin acest roman Emilian Galaicu-Păun împiedică moartea literară a prozei optzeciste.

Romanul a fost scris în peste 14 ani și asta uneori se vede, alteori - nu. Se vede când naratorul coboară mulți ani în urmă, dar și când se simte influența grea a generației al cărei reprezentat de bază în R. Moldova este Emilian-Galaicu Păun. Cartea are nenumeroase citate, cred că ai putea scoate un volum doar din citatele folosite. Pe lângă citate, vedem o grămadă de referințe livrești și referințe la unii autori și cărți. Emilian Galaicu-Păun ține în viață textualismului românesc, neglijat de câțiva ani de majoritatea scriitorilor, chiar și de optzeciști. De foarte multe ori naratorul vrea să te distragă de la povestea propriu-zisă tocmai pentru a-ți povesti procesul scrierii. De altfel, când citești Țesut viu. 10 x 10  ai impresia că la ceafa ta respiră Emilian Galaicu-Păun. Nu întâmplător Dorin Tudoran scrie în postfața romanului că personajul principal e Cuvântul. Emilian Galaicu-Păun vrea să stoarcă tot din cuvânt, să-l folosească la capacitatea lui maximă. Poate și din cauza asta apar foarte multe citate și referințe din Biblie, Cartea Cărților în care Cuvântul are o importanță majoră.

În Mic îndreptar de lectură, Emilian Galaicu-Păun își ajută cititorul, dându-i câteva sugestii despre cum i-ar putea citi romanul. Într-adevăr, Țesut viu. 10 x 10 poate fi citit în mai multe feluri, chiar în mai multe decât ne dă autorul în Mic îndreptar... Cum am mai spus, romanul poate fi citit ca unul textualist. Nu greșești dacă ai o astfel de lectură, doar că Țesut viu. 10 x 10 este totuși mai mult. Dumitru Crudu a văzut în el în primul rând un roman erotic, al adulterului. Da, poate fi citit și așa. Un adulter cu cuvântul, sexul devine la un moment dat peniță. Dragostea, sexul, vitalitatea – își au în roman și reversul: frica de moarte. Pentru că în Țesut viu. 10 x 10 există niște pagini impresionante despre moarte. Scrisul lui Emilian Galaicu-Păun oricum face trimitere la scrierea titlului de pe copertă: tipar amestecat cu sânge.  Cu sânge e amestecată și istoria din carte (în roman apar și războiul din Transnistria, dar și 7 aprilie, iar primul titlu al romanului a fost Război civil).

La fel ca fiecare ultimă carte a lui Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10 x 10 la momentul actual le înghite cumva pe cele precedente. Sunt foarte multe poeme înghițite de roman, sunt și pagini cu trimitere clară la Gesturi. Până la urmă cartea nu se citește chiar așa de greu cum pare la început din cauza frazelor lungi, fonturilor mai mici folosite uneori și a celor peste 300 de pagini. Cum spunea editorul volumului, Gheorghe Erizanu, povestea te fură și nu mai ții cont de numărul paginilor.

2011 a fost un an foarte bun pentru proza basarabeană. Țesut viu. 10 x 10 îl încheie frumos, după Tărâmul lui Sașa Kozak de Iulian Ciocan, Oameni din Chișinău de Dumitru Crudu, Tovarăși de cameră de Mihail Vakulovski. Amintindu-mi de aceste cărți sunt sigur că există și altele, că mai am de citit din 2011. 2011 pentru proza basarabeană – cât un cincinal. Lectură plăcută!

*Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10 x 10, Ed. Cartier, Chișinău, 2011

Zaza Burciuladze: literatură şi droguri

(Portret de Antonia, desigur)



Editura Cartier a lansat recent o colecţie nouă, foarte faină, Biblioteca deschisă, coordonată de Vasile Ernu. Primul volum pe care l-am citit din această colecţie e minunatul, cum ar spune Oleg Carp, volum de povestiri Kafka instant al georgianului Zaza Burciuladze. Volumul are câteva povestiri, una mai halucinantă decât alta, deşi scriitura lui Zaza Burciuladze nu respinge realitatea, ci, din contra, o îmbogăţeşte cu efecte, cu revelaţii. Drogurile intensifică realitatea, îi dau o imagine distorsionată, exagerată. Trebuie să amintesc şi cinismul, ironia, autoironia şi umorul lui Zaza Burciuladze. Drogurile din prozele lui Zaza fac cumva legătura între realitate, imaginar şi livresc.


Livrescul din Kafka instant e foarte important. Zaza Burciuladze bagă tot timpul în gurile personajelor citate, parafrazări din textele rock&roll, literatură şi foarte-foarte multe referinţe la Biblie. Atât de multe referinţe biblice că nu m-aş mira dacă aş auzi la un moment dat că Zaza ar intra în vreo sectă, deşi, oricum, călugăria ar părea mai potrivită pentru el.

Scriitura lui Zaza aminteşte şi de Venedikt Erofeev, de Vladimir Sorokin şi de Kafka, desigur. De Venecika aminteşte prin halucinaţii, de Sorokin prin contraste, alăturarea continuă a înaltului şi a grotescului, de Kafka prin absurd, prin transmiterea stării de inutilitate.

Kafka instant este un volum care trebuie să ajungă la orice cititor care se respectă. Amin.

*Zaza Burciuladze, Kafka instant, Ed. Cartier, 2011. Traducere de Dorin Onofrei

Bessarabskii vestnik (1890) & Analfabeţii

Analfabeţii

Te trezeşti. Porneşti televizorul. Cuvinte stâlcite, o moldo-rusă de bâci. Îl opreşti, să nu te contaminezi. Prostia se ia uşor şi e la toate colţurile. Treci în bucătărie, porneşti laptopul, îţi faci cafeaua. Deschizi vreo două pagini pe care le citeşti zilnic şi apoi vrei să vezi ce zice şi gura târgului. Gura târgului e spartă. E un mare curent.

Pe lângă foarte multe cărţi noi şi faine, editura Cartier din Chişinău a lansat şi o nouă colecţie – Biblioteca deschisă, coordonată de Vasile Ernu. Până acum au apărut trei volume: Zaza Burciuladze, Kafka instant; Zahar Prilepin, Sankea; Gheorghi Gospodinov, Un roman natural. A apărut şi romanul lui Emilian Galaicu-Păun – Ţesut viu. 10x10, scris în peste 10 ani. În librăriile Cartier poţi găsi la 10 lei Amintirile… lui Ion Creangă, Dicţionarul Mara de Dan Coman, Ţipătul lăstunului de Vladimir Beşleagă, În container de Constantin Cheianu şi multe altele. La 20 de lei găsiţi Operele poetice ale scriitorilor-monument Brumaru, Ivănescu, Topârceanu, Stănescu, Bacovia, Barbu, Minulescu, Labiş, Eminescu şi multe altele. Şi multe alte volume la preţuri rezonabile. Dar despre asta n-o să vedeţi la ştiri, nici măcar pe bloguri, în afară de blogul scriitorului-editor Gheorghe Erizanu. Pentru că majoritatea ziarelor şi televiziunilor scuipă pe cultură. Nu-i interesează. E la modă să fii analfabet, e cool să fii idiot.

Am primit de la directorul Bibliotecii Naţionale, scriitorul Alexe Rău, o mapă cu copii după articolele legate de cultură din ziarele secolului XIX. Să vedeţi de ce se plângeau atunci. Între 1886 – 1890 în Chişinău au avut loc 134 de lecturi publice, în 1889 – 31, dintre care două cu intrare gratuită şi 29 (atenţie!) cu bilet. Continuare în Timpul


Şi copiile după Bessarabskii vestnik:

Akutagawa: "neînţeleasa absurditate a propriei mele vieţi, plicticoase şi posomorâte"

Sinopsisul unei nuvele: sensul vieţii unui samurai era să se sature de cremă de patate. Când, în sfârşit, poate mânca patate pe săturate - strănută.

Cam ăsta este în general firul logic al naraţiunilor din culegerea de povestiri Rashōmon de Akutagawa. Am avut o mare plăcere citind-o. Personajele lui Akutagawa sunt din medii diferite: hoţi, scriitori, samurai, slugi, profesori, oameni simpli. Le leagă doar un fel de coerenţă care le duce la un moment dat la absurd. Sau la un sens - în mai puţine proze. Oricum, personajele nu sunt închise doar într-o proză, pe multe le putem reîntâlni şi în altele.

Povestirile sunt pline de orori, orori gratuite pentru logica vieţii, nu şi a literaturii. Pentru autorul japonez o crimă valorează cât o plimbare cu trenul. Şi ambele pot fi foarte valoroase pentru o povestire.

L-am simţit pe Akutagawa ca pe o întâlnire între Dostoievski şi Beckett.

Deşi a scris la începutul secolului, Rashōmon mi-a amintit în primul rând de Dimineaţa lunetistului lui Sorokin, nu de cartea vreunui scriitor clasic. Poate şi din cauza sfârşiturilor.

Mama lui Akutagawa a murit în casa de nebuni când el avea 10 ani. El s-a sinucis în 1927, când avea  35. Sunt amănunte parcă desprinse din prozele lui.

*Akutagawa, Rashōmon, Ed. Cartier, Chişinău, 2004

Despre futut la Chişinău (fragment din 157 de trepte spre iad)

un fragment la care m-am distrat citindu-l că lumea se distra. de parcă n-ar veni alegerile!



şi o cronică a lui Em. Galaicu-Păun

Dumitru Crudu despre 157 de trepte spre iad + o cronică

Şi o cronică a lui Dumitru la Europa Liberă - Un roman despre umilinţă şi dispreţ.

Mersi, Dudule:)

Andrei Gheorghe despre Pizdeţ

Constantin Cheianu despre 157 de trepte spre iad

Lansare 157 de trepte spre iad, video Vasile Botnaru

Cu Em. Galaicu-Păun, Andrei Gheorghe, Dumitru Crudu, Constantin Cheianu

Vineri 13, FânFest, lansarea romanului 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană

19:00 – 20:00     Lansări de carte

Locație: FânFest Lounge, Tâul Brazi

Alexandru Vakulovski cu "157 de trepte spre iad (Salvați-mă la Roșia Montana)" și Vasile Ernu cu "Ultimii ereticii ai Imperiului"

Mai multe aici

Noaptea cărţilor deschise - Pace Cartierului!

Cartier împlineşte 15 ani.

La mulţi ani!

La ei voi scoate prima mea carte apărută în Moldova. Cât de curând. Dar până atunci, mâine e sărbătoare!

Şi o dedicaţie deja clasică, Delikt: