Una dintre cărţile de poezie care mi-a plăcut foarte mult şi m-a emoţionat în acelaşi timp e Lucrătorul ostenit de Nicu Vladimir, apărută la Editura Blumenthal. Trebuie să spun de la început că e o carte recuperată de Daniel-Silvian Petre şi Emil Kindlein, cărora trebuie să le mulţumim că nu lasă un mare poet să fie uitat. Nicu Vladimir a murit la 45 de ani, în 1995, după ce a fost cunoscut doar în mediul undergroud din România – pentru că nu a vrut să-şi continue cariera alături de cenaclul Flacăra. Deci, da, refuzul lui l-a costat: sunt extrem de rare înregistrările cu Nicu Vladimir, iar ca poet a apărut doar în Orizont, Tribuna şi Luceafărul.
Lucrătorul ostenit are două părţi: Rock & Roll pe tăişul briciului şi Folku’ sângele nesecret al planetei Pământ (Poeme cântate). Am fost uluit să citesc poeme pe care timpul nu le-a făcut „vechi”, scrise parcă special pentru a apărea imediat în carte, nu pentru a rămâne la sertar. Poemele lui Nicu Vladimir par a fi scrise de un poet continuator al generaţiei beat, dar care nu şi-a stors creierii cu pastile şi nu a obosit, deşi poezia lui nu e tocmai roz. Din contra: moartea este un leitmotiv, încât ne face să credem că Nicu Vladimir simţea pe undeva că n-o să aibă o viaţă lungă. Ca să mă fac mai uşor înţeles: lirica lui Nicu Vladimir pare a fi una din aceeaşi familie cu a lui Mihnea Blidariu, despre orice ar scrie, viaţa musteşte, chiar dacă în multe texte şi aripile morţii sunt deasupra. Pe Mihnea şi pe Nicu Vladimir îi uneşte şi rock-ul, iar sub textul care începe volumul, Rock generation, şi-ar putea lăsa semnătura orice rocker şi poet adevărat: „dar doamne aceşti oameni tineri/ generaţia mea/ căutându-şi/ printre nervii spintecaţi/ căutându-şi, căutându-şi/ înnebunitor/ libertatea/ oameni tineri/ gata să explodeze în cântec/ de moarte durere bucurie de luptă/ căutându-şi sfâşietor locul/ apucând câte un capăt de drum/ înfăşuraţi cu funia/ autostrăzii/ sugrumaţi în fum/ sub spaima poruncii că totul/ totul acum/ între coline silnic purtate din/ rouă-n cenuşă/ înnodaţi într-un ţipăt râvnind să fie/ cunună/ înţepenit în coaste/ în ochiul ce-atârnă/ de viaţa sluţită-a neviaţă de-a/ valma/ sub goană de-a valma/ sub moarte de-a valma/ irosindu-se, irosindu-se niciodată/ pe deplin irosiţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ în privirile fripte răstignite pe/ mielul răpus/ aceşti oameni tineri/ generaţia mea”.
Motivul morţii merge mână-n mână în poezia lui Nicu Vladimir cu motivul libertăţii, al credinţei şi al cotidianului de-a dreptul împuţit: „pute urât ziua asta/ ziua asta incredibil de împuţită/ în care pasărea paradis este dusă la/ execuţie/ prin decapitare prin secure (Cerificat de naştere / 68. 8. 21). Poezia lui Nicu Vladimir este complexă, deşi se lecturează uşor, oralitatea versurilor fiind un plus. În schimb, e destul de greu să-l citezi, pentru că majoritatea versurilor sunt memorabile şi parcă nu-ţi vine să le alegi pe unele în detrimentul celorlalte.
Prin Lucrătorul ostenit am descoperit un poet foarte bun, din păcate când nu mai e în viaţă. Cartea cuprinde şi grafică de Nicu Vladimir, poze rare şi un CD cu 5 piese foarte mişto. Despre Nicu Vladimir, Florian Pittiş a scris: „A fost prietenul meu şi, îndrăznesc să sper, am fost prietenul lui. Prin simpla sa prezenţă îi deranja pe toţi, deşi atunci când se afla într-un grup nu deranja pe nimeni şi îi suporta pe toţi. Şi totuşi câţi n-ar fi vrut să trăiască sub pecetea “vladimiricului gând”? Pe uşa lui, acolo, în interior, stătea scris “Mie-mi pasă!”. Asta vedea ori de câte ori se hotăra să iasă în lumea de afară. Şi chiar i-a păsat.”
*Nicu Vladimir, Lucrătorul ostenit, Editura Blumenthal, Bucureşti, 2010
PS: Un text frumos de-al lui Liviu Antonesei despre Nicu Vladimir
Şi un poem din Lucrătorul ostenit rupt parcă din zilele astea:
