Trei crai

Trei Crai - colindă Moni Stănilă la Noii Barbari, 25 dec., 2011, Chişinău

Despre planurile pentru 2012, aici.

La mulţi ani!

Un roman foarte natural

(Portretul natural al lui Gheorghi Gospodinov e făcut de Antonia, desigur)

Un sfârşit, încheierea unei relaţii, divorţ de femeia ce va naşte copilul altuia. Ce poveste ai putea scrie despre asta ca ea să reziste? Nimic. Sau: „Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.” – cum face Gheorghi Gospodinov în cartea Un roman natural.

„Nimicul” se ţese împreună cu analizarea lui, cu gândirea lui. Gospodinov scrie ca şi cum nu ar face-o, ca şi cum ar povesti cu tine, aşa cum a remarcat Gheorghe Erizanu. O discuţie de cele mai multe ori duce tot la nimic. Un roman despre nimic l-ar încânta pe Flaubert, cum să nu-l încânte pe autorul Gesturi-lor (Trilogia nimicului), Emilian Galaicu-Păun?

Gospodinov îşi ţese romanul sfârşitului (apropo, iar de Ţesut viu. 10 x 10) din începuturi. Un început e şi scrisul despre scris, dar e doar un început pe lângă care se adaugă altele: pagini despre WC (le recomand lui Ion Buzu) , despre muşte (specialist Dumitru Crudu), despre posibile personaje, de fapt, despre personaje aproximative, mai degrabă, cred, legătura dintre ele făcându-se cu ajutorul unui fotoliu din răchită de care nu se pot despărţi. Totul în contextul perfect: anii 90, ai sfârşitului şi ai începutului – care, şi ei, au nişte pagini dedicate. Apar, doar ca un început, şi anii 60, 70, 80.

Un roman natural se citeşte astfel: în câteva ore cu gura căscată. Gospodinov dă fiecăruia ce vrea, fiecăruia începutul său, pe lângă altele, care se lipesc în mod firesc, nu deranjează. Naratorul, la persoana întâi, e şi el natural, sec şi autoironic. Acum Gospodinov lucrează la alt roman, de care sunt foarte curios. Până una-alta, adică până va apărea al doilea lui roman, puneţi mâna şi citiţi Un roman natural. Merită. Nu întâmplător a fost tradus în nouăsprezece limbi.

*Gheorghi Gospodinov, Un roman natural, Ed. Cartier, 2011

P.S.: Puteţi citi fragmente din roman în revista Punkt. Lectură plăcută!

Punkt. Şi de la capăt

De la programul încărcat de la Timişoara, despre care nici n-am apucat să zic două vorbe, deşi a fost foarte mişto (a scris Moni în Orizont), apoi direct după CenaKlubul Tiuk de la Rockstadt, Braşov, unde iarăşi a mers totul ca pe roate (a scris Mihai), am ajuns direct la continuarea Interferenţelor: Timişoara - Chişinău, unde Nico Papp ne-a oferit o seară de poezie de calitate.

După care în Chişinău au început chefurile şi evenimentele de sărbători. Două evenimente mi s-au părut foarte mişto: lansarea calendarului revistei Punkt, şi expoziţia de brazi organizată de Nata Albot la MoldEco. La evenimentul Punkt Nata Moraru şi Anna Godzina au făcut o grămadă de poze faine.

Iată şi câteva poze de la expoziţia Natei Albot, unde Moni cu două prietene au colindat şi unde au fost expuşi brazi creaţi de tineri artişti din Moldova, printre care a fost şi cel al lui Ghenadie Popescu, inconfundabil:

Evenimentele şi chefurile continuă, dar, pentru puţină diversitate, vă invit să răspundeţi la Ancheta revistei Tiuk!:

AncheTiuk-ul nr.-lui 33 al revistei Tiuk!, nr. aniversar, de 10 ani:

Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou şi cu cine nu?

Aşteptăm răspunsurile pînă pe 10 ianuarie, pe adresa de e-mail: 

revista.tiuk@gmail.com

Sărbători fericite în continuare!

Наемным работникам

 

Am avut o surpriză plăcută, recunosc, să-mi văd un text tradus în rusă, despre cartea lui Vadim Lungul:

RU

рецензия на мою книжку Крафт "Наемным работникам"

Александр Вакуловски (Alexandru Vakulovski), румынский писатель

Русский поэт о политиках - полуолигархах-полубандитах.

Много раз слышал от многих общепринятое мнение, что все русские (рускоязычные - пер.) проголосавали бы за коммунистов (ПКРМ - пер.), все русские якобы - румынофобы, и все русские якобы молятся на Воронина или хотя бы на Додона.

Это не так. И доказательством является сборник, который я получил после последнего заседания поэтического круга Республика ("Republica") от кишиневского русскоязычного поэта Вадима Лунгула.

Сборник "Наемным работникам" характеризуется очень прямой лирикой, чтобы не сказать, что он почти что анти-лиричен, в связи с чем вспоминается поэзия Михни Блидариу (Mihnea Blidariu) или Мариуса Яноша (Marius Ianus) прежних времен. Тексты Вадима Лунгула охватывают социальную проблематику, а иногда даже политическую, и исходят из фактического состояния общества:

"Наша жизнь никуда не годиться, и с каждым днем она становится все хуже и хуже".

Каждая поэма, как правило, имеет своего персонажа, обычно это рабочие или простые люди, которые работают задарма, им не хватает даже на хлеб, и которых, если они не могут больше работать, система просто выбрасывает на помойку. К этим людям и обращается Вадим Лунгул, хорошо осознавая, что обращаться к политикам, о которых он тоже пишет, нет никакого смысла, не только потому, что они не-поэты и не умеют оценить поэтическое слово, но по большому счету в силу того, что политики глухи к любому слову простых людей:

"г-н Воронин закрыл, падла, Кишиневский тракторный завод, Воронин не-поэт, не-поэт..."

Лунгул также показывает Путина, которому посвящает целую поэму "Путин главный поэт", в ней он подшучивает (чтобы не выразиться более грубо, как делает поэт) над российским лидером. Путин появляется и в некоторых других стихах, где награждается другими "оплеухами": "путин все врет..."

Остались не забыты (в одном из текстов эпитафии) и Егор Гайдар, Борис Ельцын, Анатолий Собчак.

Однако, что естественно, более всего меня интересовали кишиневские политики, которым также изрядно досталось. поэт расшифровывает аббревиатуру пкрм как "партия капиталистов республики молдова" и так описывает их деятельность:

"Они уже у власти 8 лет, их бизнес (у руководства) процветает,
но они решили приватизировать еще 268 предприятий, -
это почти все, что осталось..."

Тут же, Влад Филат назван полубандитом-полуолигархом, не избежали подобной участи и другие персожнажи.

Книга Вадима Лунгула должна быть прочитана хотя бы теми персонажами, которые в ней появляются, то бишь политиками, чтобы те не строили себе иллюзий относительно русских, но я почему-то думаю, что они это не сделают, возможно, потому что они, как пишет Вадим Лунгул, "не-поэты, не-поэты...".

Комментарии

Grosei Ion
"да интересно! но сколько мы искренних и талантливых поэтов и писателей еще имеем, которых не знаем! потому что те, кто решает кто талантлив, а кто нет, сами являются (в большинстве) запуганными ничтожествами."

Dumitru Otel
"Русский поэт с румынской фамилией"

Simion
"...
может быть, этот Лунгул и человек с трезвым разумом,
но для партии "людоедов, умственно отсталых и манкуртов"
он не представляет силу, -
для пкрм имеет значение армия рускоязычных, на которых они ездят как хотят,
а сколько последователей у Лунгула? сколько?

пер. В. Кодряну

--
ВЛ

 

varianta originală în Timpul

O zi frumoasă

Azi e o zi frumoasă. De dimineaţă am văzut la geam vrăbiuţe, piţigoi şi gaiţe. După cum pare, şi copiii din desenul Antoniei se simt minunat.

Vă doresc un Crăciun fericit!

Țesut viu. 10 x 10

 (portret de Antonia)

Țesut viu. 10 x 10, cel mai recent roman al lui Emilian Galaicu-Păun, este unul optzecist, postmodernist. La lansarea romanului la cenaclul Republica am spus că prin acest roman Emilian Galaicu-Păun împiedică moartea literară a prozei optzeciste.

Romanul a fost scris în peste 14 ani și asta uneori se vede, alteori - nu. Se vede când naratorul coboară mulți ani în urmă, dar și când se simte influența grea a generației al cărei reprezentat de bază în R. Moldova este Emilian-Galaicu Păun. Cartea are nenumeroase citate, cred că ai putea scoate un volum doar din citatele folosite. Pe lângă citate, vedem o grămadă de referințe livrești și referințe la unii autori și cărți. Emilian Galaicu-Păun ține în viață textualismului românesc, neglijat de câțiva ani de majoritatea scriitorilor, chiar și de optzeciști. De foarte multe ori naratorul vrea să te distragă de la povestea propriu-zisă tocmai pentru a-ți povesti procesul scrierii. De altfel, când citești Țesut viu. 10 x 10  ai impresia că la ceafa ta respiră Emilian Galaicu-Păun. Nu întâmplător Dorin Tudoran scrie în postfața romanului că personajul principal e Cuvântul. Emilian Galaicu-Păun vrea să stoarcă tot din cuvânt, să-l folosească la capacitatea lui maximă. Poate și din cauza asta apar foarte multe citate și referințe din Biblie, Cartea Cărților în care Cuvântul are o importanță majoră.

În Mic îndreptar de lectură, Emilian Galaicu-Păun își ajută cititorul, dându-i câteva sugestii despre cum i-ar putea citi romanul. Într-adevăr, Țesut viu. 10 x 10 poate fi citit în mai multe feluri, chiar în mai multe decât ne dă autorul în Mic îndreptar... Cum am mai spus, romanul poate fi citit ca unul textualist. Nu greșești dacă ai o astfel de lectură, doar că Țesut viu. 10 x 10 este totuși mai mult. Dumitru Crudu a văzut în el în primul rând un roman erotic, al adulterului. Da, poate fi citit și așa. Un adulter cu cuvântul, sexul devine la un moment dat peniță. Dragostea, sexul, vitalitatea – își au în roman și reversul: frica de moarte. Pentru că în Țesut viu. 10 x 10 există niște pagini impresionante despre moarte. Scrisul lui Emilian Galaicu-Păun oricum face trimitere la scrierea titlului de pe copertă: tipar amestecat cu sânge.  Cu sânge e amestecată și istoria din carte (în roman apar și războiul din Transnistria, dar și 7 aprilie, iar primul titlu al romanului a fost Război civil).

La fel ca fiecare ultimă carte a lui Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10 x 10 la momentul actual le înghite cumva pe cele precedente. Sunt foarte multe poeme înghițite de roman, sunt și pagini cu trimitere clară la Gesturi. Până la urmă cartea nu se citește chiar așa de greu cum pare la început din cauza frazelor lungi, fonturilor mai mici folosite uneori și a celor peste 300 de pagini. Cum spunea editorul volumului, Gheorghe Erizanu, povestea te fură și nu mai ții cont de numărul paginilor.

2011 a fost un an foarte bun pentru proza basarabeană. Țesut viu. 10 x 10 îl încheie frumos, după Tărâmul lui Sașa Kozak de Iulian Ciocan, Oameni din Chișinău de Dumitru Crudu, Tovarăși de cameră de Mihail Vakulovski. Amintindu-mi de aceste cărți sunt sigur că există și altele, că mai am de citit din 2011. 2011 pentru proza basarabeană – cât un cincinal. Lectură plăcută!

*Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10 x 10, Ed. Cartier, Chișinău, 2011

Miercuri la Rockstadt, Braşov

Detalii pe blogul lui Mihai
sau pe pagina evenimentului pe fb.

Vor fi şi câteva cărţi puse la bătaie.

Interferenţe. Timişoara - Chişinău. Şi cu oameni din Zona nouă

Anul ăsta în proiectul Interferenţe: Timişoara - Chişinău a participat şi Anatol Grosu, basarabean, din Zona Nouă a lui Radu Vancu. Dacă tot a ajuns la Timişoara, era păcat să nu treacă şi prin Tomeşti, unde Antonia să-i facă un portret. Iată rezultatul:

Deocamdată doar portretul, volumul de debut va veni un pic mai târziu. Anatol merită aşteptat:)

Zaza Burciuladze: literatură şi droguri

(Portret de Antonia, desigur)



Editura Cartier a lansat recent o colecţie nouă, foarte faină, Biblioteca deschisă, coordonată de Vasile Ernu. Primul volum pe care l-am citit din această colecţie e minunatul, cum ar spune Oleg Carp, volum de povestiri Kafka instant al georgianului Zaza Burciuladze. Volumul are câteva povestiri, una mai halucinantă decât alta, deşi scriitura lui Zaza Burciuladze nu respinge realitatea, ci, din contra, o îmbogăţeşte cu efecte, cu revelaţii. Drogurile intensifică realitatea, îi dau o imagine distorsionată, exagerată. Trebuie să amintesc şi cinismul, ironia, autoironia şi umorul lui Zaza Burciuladze. Drogurile din prozele lui Zaza fac cumva legătura între realitate, imaginar şi livresc.


Livrescul din Kafka instant e foarte important. Zaza Burciuladze bagă tot timpul în gurile personajelor citate, parafrazări din textele rock&roll, literatură şi foarte-foarte multe referinţe la Biblie. Atât de multe referinţe biblice că nu m-aş mira dacă aş auzi la un moment dat că Zaza ar intra în vreo sectă, deşi, oricum, călugăria ar părea mai potrivită pentru el.

Scriitura lui Zaza aminteşte şi de Venedikt Erofeev, de Vladimir Sorokin şi de Kafka, desigur. De Venecika aminteşte prin halucinaţii, de Sorokin prin contraste, alăturarea continuă a înaltului şi a grotescului, de Kafka prin absurd, prin transmiterea stării de inutilitate.

Kafka instant este un volum care trebuie să ajungă la orice cititor care se respectă. Amin.

*Zaza Burciuladze, Kafka instant, Ed. Cartier, 2011. Traducere de Dorin Onofrei

Din atelierul lui Ghenadie Popescu

...în coşul de toamnă al lui Moni. Cred că aţi ghicit ce s-a mutat. Microfonul sau ciuperca de mămăligă. Mulţumesc, Ghenadie!

În Timpul e un material foarte fain de Pavel Păduraru (care din când în când îşi aminteşte că e şi scriitor, nu doar jurnalist de investigaţie:)) ) despre cele mai recente călătorii ale lui Ghenadie.

Un Playlist rock pentru sfârşitul lumii

Tot vorbim de sfârşitul lumii, dar nu facem nimic concret. Ba, poate scenarii, la propriu şi la figurat. Muzicianul şi scriitorul Mihnea Blidariu s-a gândit însă să facă ce ştie el mai bine: să adune un playlist pentru sfârşitul lumii şi, bonus, un roman care chiar aşa se şi numeşte: Playlist pentru sfârşitul lumii.

Romanul are o structură sarcastică faţă de scenariile sfârşitului lumii. Mihnea a însuşit foarte bine şabloanele legate de apocalipsă şi-şi bate joc de ele.  Playlist pentru sfârşitul lumii e compus din douăzeci de poveşti (sunt, de fapt, povestiri, dar pentru că le-am citit cu deosebită plăcere, am să le spun poveşti) – care au loc în preajma lovirii bolovanului (un meteorit) de pământ. Sminteala, sfinţenia, fetişurile, nebuniile oamenilor – toate ies la iveală odată cu aflarea veştii despre sfârşitul lumii. Tot romanul e plin de umor şi ironie, chiar dacă playlistul adunat de Mihnea nu e tocmai vesel (The Dresden Dolls, Ulver, Laibach, Rage Against the Machine, The Cat Empire, Nirvana, Marilyn Manson, NIN, Pearl Jam, etc.) Majoritatea personajelor sunt rupte, de asemenea, din tabloidele vremii, chiar dacă uneori numele le sunt schimonosite: Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, Ştefan Bănică, familia Jackson… chiar şi Iisus care trebuie să apară pe o plajă din Mamaia. Totul e parodiat cu cruzime, autorul este şi autoironic şi se bagă în roman ca personaj, împreună cu colegii de la Luna Amară.

Aşa cum scrie Mihail Vakulovski în prefaţă, Playlist pentru sfârşitul lumii are două părţi distincte: 19 poveşti care au coloană sonoră câte-o piesă şi Epilogul, fără vreo melodie ataşată. Spre deosebire de cele 19 poveşti, Epilogul e scris pe bune, recunoaştem în el vocea răguşită şi inconfundabilă a vocalistului de la Luna Amară – Mihnea Blidariu. Epilogul trebuie ascultat având ca fundal Luna Amară, deşi Mihnea nu spune asta, mie mi s-a părut evident.

Dacă e să-l credem pe Mihnea, vom avea un sfârşit al lumii foarte vesel şi violent. Un fel de festival la care toată lumea a luat-o razna. Mie mi-a plăcut foarte mult romanul. Mulţi prozatori români ar putea fi invidioşi pe Mihnea. Au de ce. Aştept cu nerăbdare următorul lui volum de proză, mai ales că am şi citit fragmente din Copiii cenzurii îşi iubesc mama, un alt proiect foarte proaspăt al lui Mihnea, pe care sper că nu l-a abandonat.

*Mihnea Blidariu, Playlist pentru sfârşitul lumii, Ed. CDPL, Bucureşti, 2010   

***

Şi despre ultimele isprăvi ale lui Mihnea:

Ieşiţi în stradă şi arătaţi-le cartonaşul roşu (interviu)

&

Roşia Montană şi Republica Moldova

***

Apropo, la Chişinău va avea loc pe 1 decembrie Protest de solidarizare: SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ! Linkul evenimentului pe fb

Covoare moldoveneşti. Google translate: Ştefan Vodă

Lansarea Covoarelor moldoveneşti, antologia făcută de Dumitru Crudu şi 16 autori barbari de la Atelierul Vlad Ioviţă a avut deja loc la Chişinău, la Librăria din Centru. A fost frumos. Ca dovadă, pozele:

 Ion Buzu

 Cristi Măriuţă

Carolina Vozian

Felicia Nedzelschi

 Prezentarea antologiei de Moni Stănilă

Maria-Paula Erizanu primind de la doamna Svetlana două desene din clasa întâi

 Emilian Galaicu-Păun

 Elena Chirică

Dumitru Crudu, Vladimir Beşleagă, Gheorghe Erizanu

Primul tiraj al Covoarelor moldoveneşti are doar 100 de exemplare. Cumpăraţi-o, aşa va apărea şi alt tiraj. E o carte pe care merită s-o ai în bibliotecă.

Reportaj de la lansare la JurnalTV.

Dacă puteţi procura Covoare moldoveneşti, mâine la Republica Hose Pablo va citi în întregime volumul Google translate: Ştefan Vodă. Aveţi ocazia să ascultaţi o carte în lectura autorului, înainte de a fi publicată. Aşa că, nu rataţi ocazia. Sunt sigur că va fi mişto.

Bessarabskii vestnik (1890) & Analfabeţii

Analfabeţii

Te trezeşti. Porneşti televizorul. Cuvinte stâlcite, o moldo-rusă de bâci. Îl opreşti, să nu te contaminezi. Prostia se ia uşor şi e la toate colţurile. Treci în bucătărie, porneşti laptopul, îţi faci cafeaua. Deschizi vreo două pagini pe care le citeşti zilnic şi apoi vrei să vezi ce zice şi gura târgului. Gura târgului e spartă. E un mare curent.

Pe lângă foarte multe cărţi noi şi faine, editura Cartier din Chişinău a lansat şi o nouă colecţie – Biblioteca deschisă, coordonată de Vasile Ernu. Până acum au apărut trei volume: Zaza Burciuladze, Kafka instant; Zahar Prilepin, Sankea; Gheorghi Gospodinov, Un roman natural. A apărut şi romanul lui Emilian Galaicu-Păun – Ţesut viu. 10x10, scris în peste 10 ani. În librăriile Cartier poţi găsi la 10 lei Amintirile… lui Ion Creangă, Dicţionarul Mara de Dan Coman, Ţipătul lăstunului de Vladimir Beşleagă, În container de Constantin Cheianu şi multe altele. La 20 de lei găsiţi Operele poetice ale scriitorilor-monument Brumaru, Ivănescu, Topârceanu, Stănescu, Bacovia, Barbu, Minulescu, Labiş, Eminescu şi multe altele. Şi multe alte volume la preţuri rezonabile. Dar despre asta n-o să vedeţi la ştiri, nici măcar pe bloguri, în afară de blogul scriitorului-editor Gheorghe Erizanu. Pentru că majoritatea ziarelor şi televiziunilor scuipă pe cultură. Nu-i interesează. E la modă să fii analfabet, e cool să fii idiot.

Am primit de la directorul Bibliotecii Naţionale, scriitorul Alexe Rău, o mapă cu copii după articolele legate de cultură din ziarele secolului XIX. Să vedeţi de ce se plângeau atunci. Între 1886 – 1890 în Chişinău au avut loc 134 de lecturi publice, în 1889 – 31, dintre care două cu intrare gratuită şi 29 (atenţie!) cu bilet. Continuare în Timpul


Şi copiile după Bessarabskii vestnik:

Murakami în România sau la capătul lumii

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor e un roman ce forţează limitele literaturii. Haruki Murakami crează două lumi paralele, paralele şi de realitate, din care însă o lume e luată ca reper, ca realitatea “bună” pentru cititor. Ambele sunt nişte construcţii cyberpunk, însă personajele şi trăirile lor parcă sunt rupte uneori din Dostoievski, ceea ce dă un aer de veridicitate scriiturii şi impinge romanul lui Murakami dinspre SF spre literatură de calitate.

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor poate fi văzut ca două romane separate, pentru că avem nu doar două linii de subiect diferite, cu personaje diferite, ci şi, tehnic vorbind, capitole clar delimitate ce ţin ori de o lume, ori de alta. Cartea are 40 de capitole, dintre care 20 ţin de La capătul lumii şi 20 de Ţara aspră a minunilor. Sunt însă foarte bine construite şi în loc să creeze plictiseală din cauza întreruperii unui fir, apare suspansul. Lumile sunt pline de detalii care circulă din una în alta şi cititorul este lăsat să caute legătura. Una poate fi văzută ca lumea asta, alta ca lumea cealaltă, doar că, din nou, lucrurile se inversează faţă de concepţia noastră despre realitate. Pentru că în lumea cealaltă, contrar aşteptărilor noastre, personajele există doar prin corp şi minte, nu prin suflet.

E interesant cum Murakami dă viaţă personajelor ireale, cum ar fi Întunegri sau foarte umana Umbră. De asemenea, în La capătul lumii – personajul ascultă mult rock-and-roll, ceea ce apropie cititorul de roman. Cititorii căutători de exotic pot fi dezamăgiţi de Murakami, pentru că el e un scriitor 100% occidentalizat. Dar mai avem şi noi până la Occident, iar spaţiul lui Murakami este pentru noi exact ca România pentru el, la capătul lumii: “Să mergem în Grecia, în România, în Finlanda sau undeva unde să ne simţim bine, să călărim, să cântăm şi să ne petrecem timpul cum avem noi chef.” În schimb, volumul e plin de reţete de mâncare, mie mi s-a făcut foame de mai multe ori la lectură. Poftă bună!

Haruki Murakami, La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

***
Şi un articol despre Ţara aspră a minunilor din Timpul:
Un preşedinte cu faţa lui Filat şi cu coaiele lui Voronin

O sută cincizeci de mii la peluze sau sex cu moartea

Poemul reprezentativ al volumului de poezie O sută cincizeci de mii la peluze de Diana Iepure, cel puţin pentru mine, e rozeta: „mi-am înmormântat păpuşa/ sub o viţă-de-vie/ i-am fost mamă/ bocitoare/ gropar/ am dat de pomană copiilor din mahala/ rochii şi fundiţe/ am mâncat la praznic/ boabe răscoapte de poamă rozachie/ apoi/ am plâns toată noaptea/ a doua zi am dezgropat păpuşa/ şi mi-am cerut pomana înapoi”.

La fel ca în poemul citat, în tot volumul Diana Iepure îngroapă şi dezgroapă amintirile. Amintirile unei lumi proprii, care se intersectează cu realitatea sovietică văzută din prisma unei fetiţe, cu lumea post-sovietică din Chişinău, Cosăuţi, Bucureşti. Citind volumul dintr-o răsuflare, mi-a venit să dau o raită prin Chişinău (Cosăuţiul e prea departe), pe la Cimitirul Armenesc, parcul din spatele lui, pe la căminele amintite de Diana. Mi-am dat seama însă rapid că oricum m-aş fi dus degeaba, pentru că aşa ca în O sută cincizeci de mii la peluze locurile astea nu există, sau nu mai există.

Fetiţa-naratoare din O sută cincizeci de mii la peluze se pregăteşte de viaţă, de întâlniri cu băieţi, de sex, dar termină cu un marş funebru la care toţi dansează. Ea face parte din lumea păgână, cu un Iisus sătesc, de care îţi dai seama doar de la mirosul de busuioc. Personajele importante ale volumului sunt moarte, dezgropoate doar de Diana Iepure. Până la urmă iese că fetiţa face sex cu moartea. Moartea în sine nu are nimic straşnic, e cumva din familie, iar „crucile lor sculptate/ au loc de cinste în cimitir/ ca altădată casele cu prispă înaltă/ de-un metru/ aproape de biserică”.

O sută cincizeci de mii la peluze are o prefaţă savuroasă de Nora Iuga şi ilustraţii potrivite de Laurenţiu Midvichi. E un volum care nu poate fi neglijat de cititorii de poezie, felicitări Dianei Iepure, dar şi editurii CDPL, care a câştigat sigur un pariu cu această carte.

Notă: Într-o primă variantă, O sută cincizeci de mii la peluze a apărut ca supliment al revistei Stare de Urgenţă. Un supliment de car(t)e sunt mândru.

Diana Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze, Ed. Casa De Pariuri Literare, Bucureşti, 2011  

***
Celor pe care i-ar putea interesa: a apărut emisiunea Ilonei Spătaru cu mine. Vizionare plăcută!

Cristi Puiu la Chişinău. Kafka instant. Georghe Erizanu: Marfa şi banii

La conferinţa organizată de Arena FM, Cristi Puiu mi s-a părut un povestaş. A povestit mult şi foarte fain. Pe undeva am simţit că nu tot timpul povesteşte aşa de mult şi m-am bucurat că asta se întâmplă la Chişinău.

La conferinţă, 1/3 din public îmi erau prieteni. Aşa ceva am păţit doar la 7 aprilie.

Dar m-am şi ofticat destul de tare. Când a apărut Gheorghe Erizanu şi a scos din geantă nişte cărţi care mi-au acaparat imediat ochiul meu chior. Văzându-l pe Dumitru Crudu, i le-a întins imediat în faţă. Dudu a cerut confirmarea. Erizanu m-a văzut şi mi-a întins Kafka instant de Zaza Burciuladze.

(urechea lui Gheorghe la Puiu)

Când mi-am dat seama că volumul lui Zaza e al meu am fost fericit. Invidia m-a apucat când mi-am dat seama că Dudu are vreo 4 volume de la Cartier!

Singura alinare a fost că poate peste vreo 10 ani eu voi fi în postura lui Dudu, şi că atunci Erizanu îmi va da mie patru cărţi, iar unui tilicar de lângă mine - una.

Mersi mult, Gheorghe, pentru carte, chiar vroiam s-o citesc.

Dup-aia a urmat Marfa şi banii, la Gaudeamus. Mâine îl îngropăm pe Lăzărescu:) La aceeaşi oră, 18. 00, tot în prezenţa domnului Cristi Puiu.

Invitat la 15' cu Ilona Spătaru

Cred că a fost o discuţie interesantă. Mi-a plăcut şi promo, deşi nu locuiesc pe strada care-mi poartă numele, ci pe strada cu numele tatălui. De fapt, oricum, e şi numele meu. Mâine, la Moldova 1:



PS: sunt haioase pozele alese pentru promo. Uneori e mişto să nu te implici în chestii legate de tine, e mai interesant aşa:)

Mulţumesc, Ilona & echipa 15:)

Tricolorul - o cârpă pentru autorităţile române. Respect pentru Mihnea Blidariu

La fel ca şi ieri, când cu un grup de tineri a ocupat hotelul părăsit şi reprezentativ pentru Cluj - Continental, Mihnea Blidariu a avut cu el un tricolor şi mulţi ani în urmă, când, la un moment dat am locuit în aceeaşi cameră. Lui Mihnea şi celorlalţi care au protestat din Continental li s-au întocmit dosare penale. Dosare penale pentru tricolor.

Statul, în cârdăşie cu RMGC, vrea să şteargă pe pe faţa pământului Roşia Montană. Oamenii nu contează, s-a văzut asta clar şi ieri. Sau pe lacul de acumulare a cianurii vor pune şi ei un tricolor?

Cei din presă, majoritatea, au tăcut despre ocuparea hotelului Continental. Nu mă mir. Ruşine! "Capitalismul" la care au aderat ei e asemănător cu cel al lui Iuda.

***
Puteţi citi în Timpul Euro şi hârtia igienică, un articol cu legătură in-directă. Va urma şi un text cu legătură directă.

***
Textul lui Mihai Goţiu şi comunicatul protestatarilor

Război cu toată lumea sau Voina, Dudu & Baghirov

Arta şi politica sunt două lucruri care la prima vedere nu au nimic în comun. Uneori însă din apropierea lor ies scântei mari. Eduard Baghirov, după ce a fugit din Moldova, îi mulţumeşte Măreţei Rusii şi lui Putin. Aceeaşi Rusie care l-a dat în căutare pe Vor (Oleg Vorotnikov), artist şi activist al mişcării Voina. Actele lui Vor sunt reţinute chiar de miliţia rusească, aşa că el nici nu poate ieşi din ţară. Sau va ieşi ca Baghirov? Mai multe aflaţi pe blogul lui Plutser-Sarno, care vorbeşte de schizofrenia autorităţilor ruseşti. Poza e de pe blogul lui, de pe 3 noiembrie, când portretul lui Vor în cuşcă a fost expus pe Podul Carol din Praga.

***
Din aceeaşi zonă a intersectării artei cu politica sunt şi ultimele mele texte din Timpul:
Baghirov şi Chişinăul porno
şi
Un volum scandalos - Oameni din Chişinău

***
Şi să revenim la literatură: nu uitaţi că mâine, de la 13.00 Moni Stănilă va ţine Atelierul de proză Vlad Ioviţă:)

Poemul picioarelor

Când am ieşit de la Arena FM cu Dumitru Crudu, Moni Stănilă şi Radu Vancu, am văzut scris pe un zid cu markerul: Poemul picioarelor. Aşa se numeşte un poem de-al meu, din tinereţe, apărut în 2002 în Oedip regele mamei lui Freud, la Aula. Nu ştiu dacă inscripţia are legătură cu poemul meu sau dacă e o întâmplare. Oricum, cartea a apărut demult, aşa că am să postez poemul aici.

Poemul picioarelor

1

e ora douăsprezece ora când căminele studenţeşti se închid şi eu trebuie să ies de la frate nu există fericire îi zice un tânăr unei tipe frumoase de ce nu mă întreb şi merg înainte e ora douăsprezece de noapte şi e atât de bine străzile mă cunosc şi nu le e frică să meargă la o aşa oră târzie cu mine la plimbare mă înconjoară din toate părţile şi eu le povestesc despre teatru viaţă şi moarte

          

  2

am fost un copil alintat de aceea acum sunt atât de obosită de aceea nu-mi mai recunosc părinţii când m-am născut tata avea douăzeci şi nouă de ani acum e prea bătrân ca să-mi fie tată şi eu i-am zis lui mihai frate nu vrei să-mi fii tu tată? are o vârstă potrivită eu sunt primul lui copil e mai tânăr ca tata pe care nu l-a dus capul să mă facă şi pe mine primul copil

           

3

deşi fratele mi-e tată trebuie să mă întorc acasă acasă mi-a devenit o obsesie şi toţi cred că acolo unde dorm este acasă

4

despre singurătate se vorbeşte numai în singurătate prietenul meu mă chemă la un cenaclu unde se dansează pe morminte se cântă despre singurătate vrei să facem amândoi un cenaclu mă întreabă şi continuă vom fi doi în singurătate vom citi poeme despre singurătate vom bea vodcă vom fuma nu zice ea prefer să fiu singură

             

5

e ieri e ora douăsprezece şi eu mă întorc cu ea de la alta la tata ea a acceptat să-mi fie mamă după ce m-a înjurat îi povestesc că m-au amuzat mult bulgării ce cădeau pe sicriul bunicii atunci tatăl meu era tânăr puternic şi eu încă nu mă gândeam la alt tată

atunci tatăl meu a plâns şi lacrimile au căzut pe capacul sicriului de ce nu mă crezi

că mi-e dor de bunica tu vrei să-mi fii bunică?

           

6

mama nici până acum nu înţelege cum pot să fiu atât de neglijent să arunc hainele pe jos sau să dorm îmbrăcat de ce să mă obosesc mai bine e să adorm s-o chem pe bunica în vis şi a câta oară să mă ducă ea singură pe mine fericit şi cu mânuţele albe încreţite şi moi să-mi spele mâine

          

7

mamă acum eşti la o vârstă n-ai vrea să-mi fii bunică?

8

nu fi supărat tată înjură-mă atunci când mă întorc la tine atunci când lovesc cu pumnul în masă şi-ţi zic că eşti un porc şi că îmi bag picioarele în casa ta nu fi supărat înjură-mă te voi înjura şi eu înjură-mă şi vom fi iar prieteni

9

mai scrii m-a întrebat azi o tipă în timp ce se transforma din bunică în mamă mai scrii a zis şi s-a transformat din omidă în fluture şi a zburat şi ea

10

azi m-am întors şi l-am găsit pe tata mort azi m-am întors şi am găsit-o pe mama moartă azi iarba acoperise viermii din stârvurile bunicilor azi m-am întors acasă şi i-am găsit pe toţi atât de morţi

11

mi-ai vorbit azi de moarte fiind alături de mine mi-ai vorbit de singurătate şi eu nu mai pot să te suport şi fiecare atom din mine ţipă: PLEACĂ

             

12

azi m-am făcut frate de cruce cu-n mort sângele meu s-a amestecat cu sângele lui

corpul meu a intrat în corpul lui a intrat în corpul meu îmi descos venele ca pe nişte fire de lână le smulg şi le arunc Iisuse la picioarele tale

13

străzile oraşului se încălzesc ca nişte vină venele sunt ca nişte străzi străzile sunt ca nişte râme eu le cunosc pe toate e ora când mă întorc acasă şi nu găsesc pe nimenea

           

0

am strigat: DREPŢI şi tata şi mama şi bunelu şi s-au aliniat întorcând capul în dreapta

toţi morţi cu ochii mari privindu-mă cel care nici nu-i mai observa

O poveste pe săptămână pentru insomniaci

Revista Punkt, care arată chiar impresionant, a lansat un proiect foarte fain: O poveste pe săptămână pentru insomniaci. Într-un mod neconvenţional pentru lecturi video, dar obişnuit pentru lecturile de acasă, Alina Stoianov citeşte din Pagini bizare de Urmuz, Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor de Lewis Caroll şi, în cel mai recent clip, din... 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană.



Mulţumesc Angela Braşoveanu, Alina Stoianov şi echipei Punkt! O zi din săptămână e rezolvată pentru insomniaci!

Invitaţie la atelier, Tiuk! şi Păpuşa

Sâmbăta trecută, la atelierul de proză Vlad Ioviţă, Radu Vancu ne-a propus să scriem un text despre fericire şi nefericire, pornind de la un fragment din Oameni din Chişinău de Dumitru Crudu. Iată ce mi-a ieşit:

Păpuşa

"Pentru a-l întâlni pe domnul din Anglia, încă de pe la șase și jumătate am ieșit în fața restaurantului, cu un ștergar alb şi înzorzonat spânzurându-mi pe brațul stâng şi cu o tavă plină ochi cu pahare cu vin, pe care o ţineam sigur de mine în mâna dreaptă."

La 7 fără un sfert, am rezemat tava de balustradă. Mi-am pus prosopul la gât şi am fumat o ţigară. La 7 fără opt am început să fac un buzdugan din prosop. Am dat cu el de pereţi şi în cap. La 7 am făcut o păpuşă minunată cu rochiţă. Păpuşa se plimba pe balustradă, a sărit graţios pe tavă şi dansa printre pahare. Acum e 7 şi cinci. Păpuşa face un salt şi la aterizare atinge un pahar. Capul alb pufos devine vânăt, plin de drojdie. Îi strâng capul în pumn. E plin de bulbuci negri, urât mirositori. Beau un pahar de vin.

Desfac prosopul şi-l rup fâşii. Fac o funie cu trei noduri imaculate şi cu două vinete. Îmi agăţ funia de gât ca pe o eşarfă. Îi fac un nod cum am văzut la Alex Cosmescu. Fără grabă mare beau toate paharele. Le aranjez frumos pe tavă, dar sunt goale-goale-goale ca într-o poezie de Dumitru Crudu.

Scot din sacou un cleşte de rufe şi mi-l prind de ureche. E plăcut. Îmi pun pe nas ochelarii fără ramă.

Mă caţăr pe balustradă şi-mi leg eşarfa de ţeava de apă caldă. Cu atenţie îmi las pe rând picioarele în aer. Cred că e 7 şi un sfert. Ţeava de apă caldă e rece.

***
La acelaşi atelier, Moni, deşi spune că nu e prozatoare, a scris o proză de invidiat. O puteţi citi pe Dogmatista

Impresiile lui Radu Vancu despre vizita la Chişinău aici. Au fost câteva zile foarte mişto cu Radu Vancu la Chişinău, pe lângă un poet excepţional, cu toţii am avut ocazia să descoperim şi un om foarte fain, dobă de carte şi prietenos.

Un poem în lectura lui Radu la Republica aici

Dacă tot am început cu linkurile, vă amintesc că a apărut nr. de toamnă al Tiuk!-ului. Are un cuprins, ca de obicei, foarte bogat, unde găsiţi şi premiile pentru 2010.

Şi, nu în ultimul rând, vă reamintesc că mâine la 17.00 sunt invitat de Dumitru Crudu să ţin un atelier Vlad Ioviţă. E o onoare. Încă nu am hotărât ce "sarcini" să le dau participanţilor. Pentru cine vrea şi poate: ne vedem mâine!

Kafka şi Gura Căinarului

...mix între Kafka şi Gura Căinarului în tunelul de pe Moscovei.

În Chişinău Kafka e ca apa minerală:) Parte din viaţa ta.

O poză, un afiş, un desen

cu Antonia, portretista scriitorilor şi Loredana, de Crăciun, Tomeşti. Foto Moni

un afiş pe care l-am comis ieri, pt. Republica

...şi portretul lui Radu Vancu, făcut de Antonia, desigur:)

Lectură Vasile G. Dâncu la Republica

Lectură Vasile G. Dâncu la Republica, la Salonul Internaţional de Carte, septembrie 2011, Biblioteca Naţională.

Măcel în Georgia şi evenimente la Braşov şi Bucureşti

Azi e o zi plină, şi braşovenii, şi bucureştenii au evenimente mai mult decât interesante. Pentru noi, ceilalţi, un fragment din lectura lui Dumitru Crudu din Măcel în Georgia la SIC, Republica, Biblioteca Naţională, Chişinău, 2011.

Fără titlu sau tânguirile lui Cosmin Perţa (bonus - portret de Antonia)

Ultimul volum al lui Cosmin Perţa, Fără titlu, mi s-a părut unul de tânguiri adaptate vremurilor noastre. Găsim în Fără titlu toate elementele tânguirilor: tristeţea, moartea, căinţa, autocompătimirea, autoflagelarea interminabilă, singurătatea. Probabil singura deosebire faţă de tânguirile creştine e lipsa lui Dumnezeu, eul poetic al lui Cosmin Perţa nu-l găseşte, de aici venind şi o tristeţe fără margini şi un fel de silă a unui om bun.

Personajul lui Cosmin Perţa se flagelează de la un capăt la altul al cărţii, chiar şi atunci când ia o pauză de respiraţie, revine după asta cu o asprime şi mai mare. Chiar dacă de la început mi s-a părut că Perţa ar face un tribut textualiştilor optzecişti, nu-i aşa: referirea lui la scris în volum vine tot ca un element al tânguirilor, al bătăii de joc faţă de sine, ca şi cum nici scrisul nu mai poate schimba ceva (Pentru că „A trecut timpul iluminării/ a rămas doar timp de căinţă/ şi de durere”). Cred că de aici vine şi titlul volumului: Fără titlu. E ca şi cum eul poetic din volum nu merită nici măcar un titlu pentru tânguirile lui.

Există totuşi un refugiu, în amintiri. Şi amintirile sunt pline de morţi şi de morţi violente, chiar dacă au şi fragmente duioase. Fragmentele duioase sunt oricum îngropate alături de morţi. Este doar un trecut, şi acela dubios, pentru că el menţionează de mai multe ori că nu ştie dacă-şi aminteşte bine, dacă nu cumva şi amintirile lui sunt false.

Fără titlu e un volum pe care dacă l-ai deschis – vrei să-l citeşti până la capăt. Nu e nici douămiist, nici optzecist, chiar dacă autorul lui se pare că a însuşit bine literatura vremii. E o carte pe care când ai terminat-o, vrei s-o mai reciteşti. Felicitări, Cosmin. Ai făcut din poezie şi un bici.

Vreau să adaug aici un poem, care mi se pare reprezentativ pentru volum:

FĂRĂ TITLU 11

Rumeg în minte câte puţin din tot ce-am făcut.
N-am făcut lucruri mari,
Dar nici lucruri de nimic n-am făcut.
Rumeg aşa, ore întregi, până când obosesc,
Şi mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la nimic.

Chiar la nimic mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că nimicul acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau nimicul, îl mângâi, îl leagăn
Şi îl pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi nimicul se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Înlocuiesc nimicul cu binele.
Mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la bine.

Chiar la bine mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că binele acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau binele, îl mângâi, îl leagăn
Şi îl pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi binele se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Înlocuiesc nimicul cu o femeie.
Mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la femei.

Chiar la femei mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că femeia aceasta este atât de mare
Încât nu mai am loc de ea.
Şi ea vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau femeia, o mângâi, o leagăn
Şi o pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi femeia se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Mă aştern pe saltea.

Mă înfăşor într-o plapumă rece.
Mă gândesc la mine.

La mine mă gândesc eu, de fapt, când mă gândesc,
Pentru că minele acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci mă ridic de pe jos, mă mângâi, mă leagăn
Şi mă pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi nimicul se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

*Cosmin Perţa, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011