Foto: La două bufniţe, TM
Viorel Marineasa a scris despre Afganii în revista Orizont. Mulţumesc!
Revista Orizont, nr.11, 2017
Afgani au fost, afgani sunt încă
Viorel MARINEASA
Citind Afganii, cartea-document a lui Alexandru Vakulovski,
mi-am amintit de ceva asemănător. În anul 2000 lucram cu o echipă (șef de
proiect - Daniel Vighi) la numărul 2 al publicației Ariergarda, având ca portal
„Gustul lozincii”. Acolo a publicat Otilia Hedeșan un text absolut halucinant,
Afganistan. Dincolo de lozincă. Plecată, în 23 iulie 1993, cu un grup de
studenți în Basarabia pe urmele echipei regale a lui Dimitrie Gusti din anii
treizeci, ea nu uită sfatul profesorului Mihai Pop: „să înregistrezi cu vreunul
din ai noștri care a fost în Afganistan!” Și ocazia se ivește, polițistul
Victor Belîi din Cornova se oferă să povestească despre experiența sa afgană.
Și avea ce, mai ales că fusese gardă de corp a unui general sovietic.
Mare noroc, căci, constată Otilia, bătrânii, cei ce
serviseră România, aveau chef de vorbă, iar cei tineri, de-acum net majoritari,
care au fost în slujba „marii Uniuni” își țineau fălcile încleștate în virtutea
obligației de a păstra secretul militar. Belîi e o excepție, iar autobiografia
pe care și-o dezvăluie sub tabloul din care veghează Lenin e îmbâcsită de
poncifele propagandei oficiale: „acest duh…, această intenție de a ieși
învingători”; „noi, totuși, nu degeaba am fost acolo”; „pasul pe care îl facem
era chibzuit și spus și noi numai trebuia să îndeplinim ceea ce ni s-a spus”;
„noi făceam al nostru serviciu internaționalist”; „cineva trebuia să lupte și
acolo”. Sigur că își mai dă în petec: „acești ostași care au dus acolo armata…
tot timpul se recunosc dintre alții… la noi, la toți îi stricată psihica… dacă
mă enervez… eu nu mă pot reține ca să nu pălesc… noi ne facem ca un fel de
animal”. Nu lipsește nici succesiunea de orori petrecute pe acel front
neconvențional. Așa că Otilia Hedeșan se poate întreba dacă nu a avut de-a face
cu „un killer de trei lulele sau doar (cu) partea cea mai expusă a unei plăgi
adânci a lumii sovietice”.
Să revin la volumul lui Alexandru Vakulovski. Cei 11 interlocutori
îi sunt consăteni, din Antonești, Republica Moldova, iar mărturiile lor acoperă
întreaga perioadă a „intervenției” sovietice în Afganistan (1979-1989).
Interviurile, luate în vara lui 2001, se fixează pe un set de întrebări: cum
decurgea pregătirea militară (ucebka)?; dacă erau umiliți recruții (dedovșina);
exitau conflicte între etnii/ naționalități?; relațiile cu băștinașii; prezența
ziariștilor pe front; drogurile; regimul fotogafiilor și al scrisorilor acasă;
activitatea KGB-ului; contrabanda; dezertările; ce fel de război a fost?; și-au
bă- gat americanii coada acolo?; îți pare bine/ rău că ai luptat acolo?; a
influențat războiul viața de după?; întâmplări… Bineînțeles că există devieri
de la interogațiile-standard atunci când cursul conversației permite așa ceva.
Senzația dominantă e că autorul încearcă să stoarcă tot ce se poate de la
afgani, numai că aceștia nu se prea lasă.
Ce-i oprește? Jurământul depus, teama de urmări, reticența
în a-și resuscita amintiri împovărătoare. Numeroase propoziții rămân
suspendate, oamenii ezită să-și ducă istoriile până la capăt. În ciuda acestui
fapt, cartea este vie; vie și cumplită în același timp, încărcată cu
„expresivități de război” rostite de unii care au văzut moartea cu ochii:
regimentul nostru era între munți ca o conservă; buhnește trotilul, apoi zboară
bârhaiele; un calmâc fuma strașnic kaseakuri (jointuri), anașa (hașiș) de i se
usca creierul și osul de la ceafă; Mișa Mîșkin avea un pumn cât fundul de la
strachină; cei mari păhăreau, iar noi cu automatele ne ucideam unul pe altul;
dacă nu era dedovșina (umilirea), nu era așa acătării; nu mai scriam acasă, să
nu stricăm inima la părinți; ne făceau injecții ca la vacă cu un pistolet: poc!
poc!
Volumul se încheie cu un excelent eseu-sinteză al autorului
- „O călătorie retrospectivă în Afganistan și în utopia sovietică”. Copilăria
lui Alexandru Vakulovski s-a consumat sub semnul minciunii comuniste, al
fake-ului propagandei. Lenin era bunicul multiplu al tuturor copiilor Uniunii,
mărețul imperiu al dreptății înconjurat de dușmani neputincioși. Așa și cu
soldatul sovietic, căruia i se atribuia rolul de „civilizator și eliberator”,
ceea ce era „o metaforă proastă”. De aici se poate trece la o paralelă cu lumea
literară.
Optzeciștii din România nu mai dădeau niciun credit „marilor
teme” ce erau pe placul Partidului, pe când colegii lor de generație din
Basarabia, prizonieri ai unui „al treilea ochi”, ochiul bolnav, vedeau măreție
acolo unde se instalase precaritatea. Starea s-a perpetuat și după căderea sistemului,
nevoia de idoli și de monumental în Republica Moldova a dus la înlocuirea (sau
la coexistența) lui Lenin cu Eminescu și cu Ștefan cel Mare. Drastic, Al. V.
vede în noul stat moldovenesc „o rămășiță… a întregului care a fost Uniunea
Sovietică… aceeași mentalitate, birocrație comunistă”; „chiar și după ce
U.R.S.S. nu mai există, teroarea lui plutește în aer în fostele republici ale
acestui statmonstru”.
Posfața lui Al. V. a fost scrisă în anul 2001,
odată cu terminarea ultimului interviu. Derularea evenimentelor în zilele
noastre nu face altceva decât să-i dea o amară dreptate.
