Se afișează postările cu eticheta proză. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proză. Afișați toate postările

joi, 31 iulie 2014

Degetul președintelui

(Proză apărută în revista Familia)


Îmi întind aripile, îndrept capul și timpul îngheață când umbra mea se așază pe drapelul României, apoi pe cel al Rusiei. Când sunt deasupra Rusiei îmi întorc rapid capul dintr-o parte în alta, ca umbra mea să aibă două capete. Dar totul durează foarte puțin. Nu poți compara aerul condiționat cu vântul. Aterizez între bucățile de carton de sub drapele. Pe ele sunt desenate stemele țărilor. Înainte erau chiar pe drapel, apoi le-au scos, ca eu să-mi pot face scamatoria. La un moment dat drapelul României avea o gaură, atunci mă băgam în ea și stăteam ca pe gard… Oricum, scamatoria cu două capete pe drapelul Rusiei e una dintre preferatele mele.

Pe vremuri aici era un drapel românesc cu un cap de zimbru cică, apoi a dispărut și a rămas doar ăsta cu un singur cap, pe lângă care se lipesc tot  felul, cel al Uniunii Europene și, mai des, cel al Rusiei. Am în capul meu atâtea steme și drapele, încât aș înnebuni dacă mi le-aș aminti de-odată, mi-ar trebui nu două capete, ci vreo zece, cel puțin.

Cel mai adesea când drapelele Rusiei și al României se întâlnesc – unul dintre ele arde, în ultima vreme însă tot mai rar, flacăra concentrându-se pe alte pânze.

În afară de aerul greu, atmosfera e plăcută aici. Pot zbura în voie în imensa cramă, aici unde mai nou se iau cele mai importante hotărâri ale României. E mult spațiu, poți zbura ore, chiar zile, oamenii nu se pun cu mine, mă lasă în pace. Mâncare e câtă vrei, băutură la fel. Și bună și așa, ca pentru oameni. Trebuie să fiu însă atent la Iurii Vanâci, prim-ministrul României, care deși pozează în ocrotitorul tuturor, pe neașteptate îți poate sparge capul cu o piatră, te zdrobește cu fundul – încă are obiceiul să se cațere prin copaci, de parcă acolo ar fi fotolii sau de parcă ar fi cioroi – sau să-ți sucească gâtul în aer, așa cum a pățit un porumbel pe 7 aprilie 2009, când Iuri Vanâci a sărit de la etaj numai ca să prindă un porumbel. Pe care nu a vrut să-l împartă cu mulțimea adunată lângă președinție și parlament.

Deși e la o vârstă în care majoritatea celor ca el stau toată ziua întinși pat și scapă pârțuri urmărind televizorul, Iurii Vanâci e încă periculos și nu trebuie subestimat. Spre deosebire de Vladimir Nikolaici Voronin și Traian – aduși la întâlniri mai mult ca decor. Râd frumos împreună și știu să spună toasturi frumoase. Lângă Iurii Vanâci e Victoraș Ponțiu sau din Pont, președintele partidului PEDRS – prietenul lui de cataramă. Cataramă la care stă agățat degetul lui Ion Ilici – singurul român din București căruia i se adăuga și patronimicul la nume, ca la românii din Basarabia.  Ion Ilici ar fi fost și el la masă, dacă nu era asasinat chiar în momentul în care la Moscova s-a schimbat puterea, cu pace și cu tunuri, ca de obicei.

Ilici participa la deschiderea unei uzine falimentate și apoi resuscitate, colacul din care a rupt a explodat în momentul în care fostul președinte al României ducea la gură prima îmbucătură. Discipolul, Victoraș Ponțiu sau din Pont, i-a cules degetul, de care e nedespărțit de atunci și când semnează vreun act mai important – pune și amprenta lui Ilici, pe care o linge înainte de ștampilare.

Lângă Ponțiu e alt ochelarist, ai jura că-i frate-so, doar că e mai gras și își drege vocea mai des, mișcându-și fundul de pe o parte pe alta. E alt Ilici, Marian Ilici Lupu, zis și Răzgândac, nu mai știu din ce partid, cred că nici el nu mai știe, atât de des se răzgândește. Și Mark Evghenici Tkaciuk, zis Markoman, nume dat de un președinte de colhoz sau de partid,  unul gras și bolfos care a dispărut de la orizont între timp. 


Au venit cu toții aici din Transnistria, trecând să-l ia pe cel căruia i se spune Sfântul Transnistriei, dar și al Rusiei și al României, cred că îl cheamă Slavikovici, dar nu-mi bag aripa-n foc, oricum și-a schimbat de câteva ori numele, ca și hainele lumești pe cele călugărești, apoi iar lumești ș.a.m.d. Transnistria continuă să fie a nimănui, deși Moldova s-a reunit cu România. De fapt, Transnistria e cu Moldova, când îi convine, iar când nu-i convine – nu mai e. Toți transnistrenii sunt cetățeni UE, dar nu chiar toți ar recunoaște asta. După lovitura de la Moscova nimeni n-a mai fost interesat de acest teritoriu, în același timp nimeni n-ar vrea să se lipească Transnistria de vreo țară, atunci ar fi adio mărfuri de contrabandă, adio paradis fiscal și coniac Belâi aist și curve ieftine. Din cauza asta Slavikovici a continuat să stea la Mănăstirea Noul Neamț, faima de Sfânt al Transnistriei i s-a dus prin toată lumea ortodoxă, fără să fie verificată, fără ca nimeni să-l controleze. 

miercuri, 12 iunie 2013

"Scriu foarte încet, fiindcă simt că am să trăiesc puțin."



"Scriu foarte încet, fiindcă simt că am să trăiesc puțin." E o însemnare de-a tatălui pe marginea unei pagini.

Periodic parcă ne-ar scrie - găsim scrisori, însemnări.

În câteva mape verzi - proză.

luni, 30 iulie 2012

Maestrul Ion Buzu



Grădina cu flori, ardei, balansoar și roșii

Moto: - Ce cați cumără?
- Mancă cat.

Tânărul poet, prozator și spamer mușcă dintr-o pară ce semăna mai mult cu un măr și se plimba prin grădina plină de flori ce camuflau ardeii, vinetele, pătrunjelul și roșiile.

Tabăra literară începuse excelent și, cum nu băuse de vreo două săptămâni, poetul calcula cât are voie să bea acum, adăugând și restanțele. Cât să bea ca să nu devină alcoolic, asta-i fișka. Alimentara era la vreo 50 de metri, dar beciul, plin de vin alb și negru era și mai aproape.

În grădină parcă era mai răcoare, culorile erau mult mai clare, așa că tânărul și-a scos ochelarii și i-a pus în buzunar.

- La masă toată lumea! s-a auzit din curte și Ion Buzu, scuipând o coajă de roșie și gândindu-se la un viitor poem a urmat îndemnul. La cele trei mese gâlgâia vinul în pahare și restul participanților la tabără împărțeau frățește hrișca. Profesorii stăteau la una din cele trei mese pentru șase persoane.

- Așa... zis meditativ un profesor, înghițind hrișcă. Eu și colegul meu m-am gândit să vă dăm un exercițiu extrem de util. Printre noi e un tânăr prozator și poet care afirmă zilnic că e geniu. Sigur, râdem cu toți, e haios, dar noi, vrem să fiți foarte atenți la ceea ce spuneți și afirmați, așa că tema noastră de azi este Ion Buzu. Scrieți jumate de pagină despre Buzu.

- Da, da, confirmă și alt profesor.

În timp ce da paharul de vin roșu peste cap, tânărului poet și prozator îi stătu hrișca-n gât. Chiar așa, cum să te caci în gustul omului?! E adevărat, de fiecare dată când bea un pahar de bere sau de vin și prindea curaj, spunea că e geniu, spre bucuria tuturor. Nu-i trebuia mult, la cele 53 de kile. Dar de fiecare dată adăuga că genialitatea lui se împarte cu retardul. De ce mă fut că-s geniu și nu zic nimic de retard? Asta-i șarlatanie! E nedrept!

Spunând că vrea să aducă vreo două roșii, tânărul scriitor reveni în grădină. Se gândea la literatură și la textul său despre sine. S-a apropiat de balansoar. Se cățără în el și se ridică în picioare, ținându-se cu o mână de țeavă ca să nu cadă, iar cu cealaltă mână descheindu-și pantalonii.

Căcatul negru și mare căzu cu un zgomot înfundat pe balansoar. Tânărul poet și prozator se șterse cu o frunză vineție, cu un nume incert, ce mirosea parcă a mentă, parcă a busuioc. Lăcrimase și parcă vedea ca prin ceață, așa că și-a pus pe nas ochelarii și a cules patru roșii.

- Dragi colegi, spuse el așezând roșiile pe masă, am și eu o temă pentru voi: deconstiparea scriitorului.

Un profesor a zis: da, da, iar ceilalți au confirmat că e o temă bună.

Iar tânărul scriitor fredona în gând:
- Unde-i viața, fă Marie,
- Stai că cat în pălărie.”

(text scris la Școala de Creative Writing de la Orheiul Vechi, după exercițiul lui Dumitru Crudu: de scris un text despre Ion Buzu. Combinat și cu alte 2 teme: recunoașterea locului (Moni Stănilă) și inițiere (Anatol Moraru).

PS: Gheorghe Erizanu a trecut doar miercuri pe la tabără, dar văd că și-a făcut temele. Un text savuros pe blogul Gheorghe Erizanu. 

PPS: În poză e Ion Buzu și Radu Vancu. În grădina cu flori, ardei, balansoar și roșii.

marți, 1 noiembrie 2011

Invitaţie la atelier, Tiuk! şi Păpuşa

Sâmbăta trecută, la atelierul de proză Vlad Ioviţă, Radu Vancu ne-a propus să scriem un text despre fericire şi nefericire, pornind de la un fragment din Oameni din Chişinău de Dumitru Crudu. Iată ce mi-a ieşit:

Păpuşa

"Pentru a-l întâlni pe domnul din Anglia, încă de pe la șase și jumătate am ieșit în fața restaurantului, cu un ștergar alb şi înzorzonat spânzurându-mi pe brațul stâng şi cu o tavă plină ochi cu pahare cu vin, pe care o ţineam sigur de mine în mâna dreaptă."


La 7 fără un sfert, am rezemat tava de balustradă. Mi-am pus prosopul la gât şi am fumat o ţigară. La 7 fără opt am început să fac un buzdugan din prosop. Am dat cu el de pereţi şi în cap. La 7 am făcut o păpuşă minunată cu rochiţă. Păpuşa se plimba pe balustradă, a sărit graţios pe tavă şi dansa printre pahare. Acum e 7 şi cinci. Păpuşa face un salt şi la aterizare atinge un pahar. Capul alb pufos devine vânăt, plin de drojdie. Îi strâng capul în pumn. E plin de bulbuci negri, urât mirositori. Beau un pahar de vin.

Desfac prosopul şi-l rup fâşii. Fac o funie cu trei noduri imaculate şi cu două vinete. Îmi agăţ funia de gât ca pe o eşarfă. Îi fac un nod cum am văzut la Alex Cosmescu. Fără grabă mare beau toate paharele. Le aranjez frumos pe tavă, dar sunt goale-goale-goale ca într-o poezie de Dumitru Crudu.

Scot din sacou un cleşte de rufe şi mi-l prind de ureche. E plăcut. Îmi pun pe nas ochelarii fără ramă.

Mă caţăr pe balustradă şi-mi leg eşarfa de ţeava de apă caldă. Cu atenţie îmi las pe rând picioarele în aer. Cred că e 7 şi un sfert. Ţeava de apă caldă e rece.

***
La acelaşi atelier, Moni, deşi spune că nu e prozatoare, a scris o proză de invidiat. O puteţi citi pe Dogmatista

Impresiile lui Radu Vancu despre vizita la Chişinău aici. Au fost câteva zile foarte mişto cu Radu Vancu la Chişinău, pe lângă un poet excepţional, cu toţii am avut ocazia să descoperim şi un om foarte fain, dobă de carte şi prietenos.

Un poem în lectura lui Radu la Republica aici

Dacă tot am început cu linkurile, vă amintesc că a apărut nr. de toamnă al Tiuk!-ului. Are un cuprins, ca de obicei, foarte bogat, unde găsiţi şi premiile pentru 2010.

Şi, nu în ultimul rând, vă reamintesc că mâine la 17.00 sunt invitat de Dumitru Crudu să ţin un atelier Vlad Ioviţă. E o onoare. Încă nu am hotărât ce "sarcini" să le dau participanţilor. Pentru cine vrea şi poate: ne vedem mâine!

sâmbătă, 16 iulie 2011

Circ cu coaie


Cristi Măriuţă

Circ cu coaie


Becurile imense se stîngeau cu un trosnet răsunător. Circul se scufunda încet în linişte. Printre rînduri şovăia un tănăr mişcînd ritmic mătura în stînga şi în dreapta de parcă exersa hipnoza. Undeva, pe un scaun din primul rînd şedea clovnul. Tragea rar din „Doina” fără filtru. Faţa-i şi aşa plină de riduri, acoperită cu un strat gros de vopseli, se încreţea de la fiecare fum ce-i intra ca un oaspete nepoftit în ochii roşii şi înlăcrimaţi. Papagalul verde, Cheşa, nu se mai astîmpăra. De pe umărul stîng al clovnului sărea pe cap, apoi pe umărul drept, apoi iarăşi pe cap, apoi se ridica cam la vreo un metru şi cu un foşnet zgomotos ateriza pe peruca multicoloră a clovnului.
-          Vrei să tragi un fum, Cheşa? Clovnul ridică ţigara deasupra capului, cam pe la nivelul ciocului lui Cheşa.  Adulmecînd fumul, papagalul a dat din căpşorul verde, s-a desprins uşor de peruca clovnului, s-a rotit de vreo doua ori deasupra lui şi a aterizat cuminte pe umărul acestuia.
-          Păi, vezi! Dacă nu te linişteşti, îti bag pe gît chiştocu’ ăsta. Ai auzit că o picătura de nicotină ucide un cal? Ţie îţi ajunge un fum suflat în cioc, şi vezi cum te-ntorci cu labele-n sus.
-          Bo-şo-rog-tîm-pit! Bo-şo-rog-tîm-pit! Pasărea ţipa cu glas ascuţit.
-          Ce-ai zis mă? Ia’ vino încoace, că te penesc acuşi! Clovnul a dat să înhaţe pasărea, dar aceasta, cu o mişcare a aripilor se ridicase deasupra lui şi zbură spre rândurile de sus ale circului.
-          I-di-na-hui-i-di-na-hui!! Ha-ha-ha!! Ha-ha-ha!! Pasărea se îndepărta tot mai mult.
-          Oi bleaaaa! Suca, dacă te prind, o să ajungi să fii catletă curinnaia, la prînzu’ meu de mîine.

Clovnul a scuipat chiştocul îngălbenit deja, l-a strivit cu piciorul, a ridicat nasul roşu ce se tăvălea alături, s-a sculat, şi ocolind ringul a intrat în încăperea unde erau cuştile de animale.
Chiar şi cu ochii închişi putea ghici locatarul fiecărei cuşti, la cît de strident şi de diferit era mirosul de rahat care la fel ca într-o camera de gazare era mult şi venea de pretutindeni. A mers în stînga, la cuşca leului. Acesta dormea liniştit cu capul pe labe. În cuşca următoare turbau doi babuini. „Hui evo znaet de unde au aiştea atîta energie în ei! S-o calbasit toată ziua, şi tot nu le ajunge!”. Clovnul s-a întors, şi a mers în partea dreaptă a sălii. S-a apropiat de cuşca ursului. Acesta îşi lingea labele, foarte minuţios şi concentrat. Urma cuşca zebrei care scormonea alene nisipul presărat cu paie. S-a apropiat, a întins mîna printre gratii şi a măngîiat-o puţin pe cap, a privit restul animalelor cu blîndeţe, a scos mîna dintre gratii şi s-a îndreptat spre ieşire. Uşa a scîrţit, şi clovnul a păşit în holul întunecos şi rece al circului. S-a ridicat pe scări, a luat-o la stînga, pînă la uşa pe care scria „Director”. A bătut de trei ori cu pumnul.
-          Intră! se auzi dinăuntru. Clovnul trase de uşă şi intră în cabinet. Directorul răsfoia prin nişte mape cu documente, dar îndată ce ridicase capul, s-a sculat zîmbind:
-          Aaaa.... Stepanîci! Intră, Stepanîci! Vrei un ceai?
-          Nu, mulţumesc.
-          Să ştii că ai făcut o treabă bună azi. Sala era destul de plină şi copchii mai că se căcau de rîs. Da nouă şi altşeva ne mai trebuie? O sală plină, şi capica vine de la sine. Mai în scurt, eşti bravo!!!
-          Ivan Timofeici, eu plec!
-          Şi-nseamnă „plec”?
-          Eu las circu’, plec, mă duc la pensie.
-          Fii serios, Mihail Stepanîci! Nu mai eşti pe arenă ca să faşi pricoale!
-          Eu serios vă zic, plec! Eu m-am cam săturat, şi plus că deamu’ mi-o şi venit timpul! Uită-te la mine, Ivan Timofeici, eu am 60 ani şi tot joc şi mă prostesc în faţa copiilor. Cît se poate?
-          Mda…chiar nu m-am aşteptat la aşa ceva. Deja de 25 de ani eşti clovn la noi, şi acum pleci! Pacăt! Chiar îmi pare rău. Oricum, nu pot să te ţin cu de-a sila. Da ştii ce? Poate totuşi nu pleci? Nu? Pleci? Ok!!! Dar dacă pleci, pleacă „po russki”. „Uhadi krasivo!!!” Ca să te ţină minte lumea.
-          Uite, mîine la zece, avem spectacol. Hai să ieşi, să-ţi iei rămas bun şi de la spectatori şi de la echipă.
-          Mmm... bun. Să fie cum zici tu, Ivan Timofeici. Bun dară, eu am plecat! Tre’ să  mă odihnesc. Mîine cac-nicac îi zi importantă petru mine.
-          Boon Stepanîci! Hai, pe mîine!

[...] 7:30. Mai era o jumătate de ceas pînă va suna deşteptătorul. Mihail Stepanîci stătea culcat în pat cu ochii înfipţi în tavan. Probabil dormea cu ochii deschişi. Nu şi de data aceasta. Cu o mişcare uşoară, abslout străină unui om cu o vîrsta ca a sa, Stepanîci s-a ridicat de pe pat . Gimnastica de dimineaţă deja de mulţi ani făcea parte din raţia sa zilnică, aşa că a început să facă întinderi şi genoflexiuni. Deşi anii l-au frecat îndestul, clovnul părea un boşorog foarte vioi şi zvelt. A mers la baie. După un duş rece, s-a bărbierit atent. După ce s-a şi stropit obrajii cu aftershave se tot uita tîmp în oglindă. Se gîndea la cuvintele directorului: „Uhadi krasivo!”. A mers în sufragerie, a deschis sertarul: „Aici erai!” A scos un briceag roşu cu o cruce albă gravată pe el, a vagă imitare sovietică. Era bine ascuţit. Clovnul a strîns briceagul şi l-a băgat în buzunarul cămăşii. S-a îmbracat în grabă şi a pornit spre circ. Ajuns acolo, a mers direct la vestiar. Colectivul l-a întîmpinat cu zîmbete, cîţiva colegi l-au bătut prieteneşte pe umăr. S-a îmbrăcat, s-a vopsit atent pe faţă, şi-a pus nasul roşu şi a mers în pasajul unde toţi se găteau aşteptîndu-şi rîndul. S-a aşezat şi a început să rotească nervos bilele cu care ar trebui să jongleze. Minutele pînă la ieşirea clovnului treceau cu aceeaşi viteză cu care rotea el bilele în palmă. Nici nu a reuşit să se dezmeticească că şi-a auzit pseudonimul ce răsuna în difuzoare. „Şi acum, irepetabilul şi nemaipomenitul Arlechino, cu programul său de adio!!! Întimpinaţi-l cum se cade!!!”
Clovnul s-a sculat, şi cu paşi nesiguri a ieşit pe arenă. Lumina reflectoarelor l-a orbit, strigătul a sute de copii l-au asurzit, el a închis pentru un moment ochii a scos un zîmbet blajin şi a trecut în mijlocul arenei. A început cu farse iefine, cu „scosul” copeicilor de la copii din urechi şi din alte locuri. Cheşa-vorbitorul a „încălzit” considerabil publicul. Totul mergea ca-ntotdeauna. Dar urma fişka finală.
Clovnul s-a apropiat de marginea ringului, a luat sticla cu apă, a facut cîteva gîturi. Cu paşi mari a trecut înapoi în mijlocul arenei.  A închis ochii, a ridicat mîinile. Publicul chiuia, iar clovnul zămbea mulţumit. El a băgat mîna în buzunarul cămăşii, şi-a scos briceagul, şi l-a desfăcut arătîndu-l mulţimii. Aceasta a izbucnit în strigăte şi aplauze, efectul unei sobe deschise: multă lumină şi vuiet turbat.   Clovnul şi-a descheiat şliţul, a dat jos pantalonii şi chiloţii. Soba s-a închis. Mihail Stepanîci s-a aplecat, a prins testiculele în mînă şi încet, a început să taie pielea pe care se ţineau, încreţindu-se la fiecare mişcare a cuţitului. În sală s-a auzit strigăte. Cîţiva părinţi au sărit să le acopere ochii copiilor săi. După ce a ispravit cu tăiatul, Stepanîci a aruncat briceagul la o parte. A dezvelit atent testiculele de pielea subţire şi păroasă şi a aruncat-o înspre spectatori. Dintre picioarelel lui, sîngele curgea şuvoi pe podeaua strălucitoare a ringului. Era o linşte în circ. Clovnul îşi privea atent ouăle. Nu mai văzuse niciodată ouă de om, erau la fel  ca cele de găină doar că fri, moi, şi nu aveau coajă.
„Tram-tam tada-tada-tam tadadam. Tram-tam tada-tada-tam tadadam” A început să jongleze cu ouăle îngînînd din ce în ce mai tare melodia sa preferată. Stropi de sînge zburau în toate parţile, iar clovnul se rotea cu ochii închişi, jongla şi cînta.
A scăpat un ou, l-a scăpat şi pe al doilea, picioarele i s-au înmuiat şi a căzut în balta de sînge. Clovnul a plecat ruseşte. Frumos.

PS: În următorul nr. al Tiuk!-ului veţi găsi mai mulţi autori de la atelierul Vlad Ioviţă. Până atunci, pentru încălzire - proza lui Cristi.

duminică, 20 martie 2011

Rock star

A rămas singur la masa plină de halbe şi de sticle goale. Sughite şi râgâie. Mâinile lui nesigure caută ceva nedefinit pe masa murdară de scrum şi de resturi de alcool şi peşte. E într-un bar plin, plin de oameni care-l privesc cu silă.

Încearcă să se ridice, dar cade înapoi pe scaun. Desenează rapid un Picasso prin aer.

Chelneriţa se apropie de el şi îl întreabă dacă să-i aducă nota. Ca un peşte, el scoate pe gură nişte bulcuci. Brusc o cuprinde cu mâinile pătate de talie. Cu un un gest rapid, când chelneriţa încearcă să se depărteze - îi smulge fusta mini.

Muzica se opreşte şi durează o eternitate momentul borâtului.

Sobru, se şterge de vomă cu fusta chelneriţei rămase cu curul gol.

- Scoateţi afară beţivanul! ţipă ea la un tip plin de muşchi, ras pe cap.

El se ridică nesigur în picioare, face o mutră înţeleaptă, ridică un deget spre candelabrul plin de praf, colorat de fumul de ţigară.

- Eu nu-s beţivan, eu sunt rock star!

Câţiva tineri care tocmai intră în bar îl recunosc şi încep să aplaude. De afară se aude ploaia. 

(Foto Marcel, de Moni Vakulovski)

vineri, 18 martie 2011

Două babe rusoaice printre blocurile din cartierul Râşcani

Pe lângă ele nu trece nici un Logan, nici o Lada şi nici o Volga. Sunt două babe rusoaice, care au peste 65 de ani, plimbându-se printre blocurile verzi de lângă PANCOM, din cartierul Râşcani, la ora 22. 01, chiar la început de primăvară.

- Ce-ai făcut cu el?, întreabă Olga Iurevna.
- Ce să fac, e contujnic, are o contuzie şi cu ai lor şi cu ai noştri. Zace în pat şi vorbeşte. Cu toţi colegii. Despre lupta de clasă, apoi îşi cere scuze că i-a împuşcat.
- Slab caracter, spuse Vera Vladimirovna.
- Da, nu ca noi, i-a răspuns Olga Iurevna.
- Eh prin câte am trecut noi împreună, zise Vera Vladimirovna, uitându-se la un bec care ba se aprinde, ba se stinge.

Pe lângă ele trece un grup turbulent de gopnici. Se freacă de şoldurile lor atotcuprinzătoare şi se deplasează mai departe. Trec şi îndrăgostiţi, care o iau prin grădiniţă, fiindcă nu mai e loc de ele pe drum. Trece şi un grup de moldoveni beţi, care reuşesc să se strecoare ingenios printre ele.

- Al meu a fost mujic-mujic. După război a băut până s-a stins... Plin de viaţă!, a spus Vera Vladimirovna.
- Aşa da, caracter!