şi mulţi alţii, care au aşteptat să se termine cuvântările oficiale ca să felicite maestrul. Bateriile aparatului meu foto au cedat, că nu-s aşa tari ca Beşleagă:)
Pe post de moderator a fost M. V. Ciobanu
luni, 25 iulie 2011
Zeci de buchete şi o floare la ureche pentru Vladimir Beşleagă
Vladimir Beşleagă a făcut azi 80 de ani. Multă-multă-multă lume l-a felicitat. Şi a primit multe-multe-multe flori, pe care le-a împărţit din mers. Cei mai frumoşi trandafiri au fost de la regizorul Victor Bucătaru. Secretul: pentru că erau din propria-i grădină.Şi Moni i-a dat o floricică. Pe care scriitorul a pus-o după ureche, ca şi pe cei 80 de ani.
Vladimir Beşleagă explicându-i lui Eugen Doga cum e cu muzica:)
Tovarăşul de cameră al lui Vladimir Beşleagă, fostul meu profesor, personaj din "Tovarăşi de cameră" - Anatol Ciobanu
Dorin Chirtoacă
Val Butnaru
Ana Bantoş
Alexandru Moşanu
şi mulţi alţii, care au aşteptat să se termine cuvântările oficiale ca să felicite maestrul. Bateriile aparatului meu foto au cedat, că nu-s aşa tari ca Beşleagă:)
Pe post de moderator a fost M. V. Ciobanu
După partea festivă, a urmat cheful la terasă. Cred că şi acum e în toi, dacă vă grăbiţi mai reuşiţi să-i ziceţi lui Vladimir Beşleagă la mulţi ani! :)
şi mulţi alţii, care au aşteptat să se termine cuvântările oficiale ca să felicite maestrul. Bateriile aparatului meu foto au cedat, că nu-s aşa tari ca Beşleagă:)
Pe post de moderator a fost M. V. Ciobanu
vineri, 22 iulie 2011
O invitaţie pentru poliţişti, Tiuk! şi Republica
Puteţi citi în timpul de azi:
O invitaţie pentru poliţia md
şi de 2 texte scrise de Moni:
Germania sunt eu
Legătura dintre Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură
Vă reamintesc (dacă aţi văzut deja) că a apărut noul Tiuk!, de vară. Iată cuprinsul:
Din cuprins:
AncheTiuk
Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?
Dialoguri Tiuk!
Show Recent Messages
de Moni STĂNILĂ
(ne)interviuri
Bun de tipar
A!!
Pagini basarabene
Poveştiuci pe bune
LecTiuk!
Anti-chimbal
de Ruxandra CESEREANU
TiukFamilion
10 întrebări pentru 2 soţi scriitori
&
MăşTiuk!
CinemaTiuk!
My3
O fo
O apărut
’n curînd
Dintr-a voastră într-a noastră (şi invers)
Atelier Vlad Ioviţă (Chişinău)
Lectură faină!
joi, 21 iulie 2011
Chişinău oraş rusesc. Mama - Hitler, tata - Stalin
Zilele trecute o grupare nazisto-comunistă vroia să devenim prieteni pe facebook. Aveau o grămadă de poze de antrenamente cu arme. Totul era învăluit de culoarea roşie, pe care trona zvastika. Simptome grave. Mama Hitler, tata Stalin. Se mai miră când găsesc în cărţile lui Sorokin futaiuri între aceşti, cum să le zic - oameni bolnăviori.
Dacă laşi porumbelul să-ţi mănânce din mână, după aceea ţi se cacă în cap. Şi ar mai fi multe vorbe asemănătoare.
Oricum, şi ei sunt invitaţi la Republica, la o lecţie de istorie:
miercuri, 20 iulie 2011
Robert de Niro, Sharon Stone şi Joe Pesci în Chişinău
Robert de Niro, Sharon Stone şi Joe Pesci în Chişinău fac reclamă la o "sală" de jocuri din cartierul Râşcani, vizavi de biserică şi de piaţă.
Mă întreb cum sunt remuneraţi. Probabil în roşii, castraveţi şi lumânări.
Mă întreb cum sunt remuneraţi. Probabil în roşii, castraveţi şi lumânări.
luni, 18 iulie 2011
Tata - nu doar fotografii
Tata doar fotografii de Dan Iancu e una dintre cele mai "incomode" cărţi pe care le-am citit în ultima perioadă. Lirismul se împleteşte cu prozaicul, nostalgia cu cruzimea, amintirile frumoase cu cele dureroase. Prin Tata doar fotografii Dan Iancu vrea ca tatăl să rămână şi prin cuvinte, nu doar prin fotografii. Cuvintele sunt folosite în volum ca într-un ritual, au mai multă importanţă decât în poezie. Nu întâmplător volumul e încadrat de citate din Noul Testament - începe cu un citat despre naştere şi se încheie cu unul despre moarte.
Cartea e incomodă pentru că lecturând-o am avut impresia că stau cu Dan Iancu la balcon. Şi el povesteşte. Şi povesteşte. Lucruri la care nu ai replică. Lucruri smulse din slujba de înmormântare şi amintiri. Poezia durerii. Durerea în toate formele ei.
"cum arată pe dinăuntru/ un creier gol/ de vise şi gânduri/ de plinul cuvintelor/ de gheara imaginilor/ de el?/ da, da, de el."
Poezia lui Dan Iancu are acel ceva specific, inconfundabil. Şi Tata doar fotografii am s-o ţin la loc de cinste în biblioteca mea.
Dan Iancu, Tata doar fotografii, Ed. Agol, Bucureşti, 2009
PS: Câteva fragmente din volum:
din tata doar fotografii
cîtă nemişcare fără durere şi întristare
timpul ţesut cu imagini
carnea sfărîmîndu-se-n fire de iarbă
tăios verde între degetele neînvăţate cu lipsa
mama fără o jumătate de casă
tata doar fotografii
eu între plecare şi cacofoniile cetăţeneşti
formolul pulsînd în artera cea galbenă
mirosul de cancer desfăcînd tencuiala
lutul sincer al gropii prea puţin adîncă
ar fi trebuit să povestesc despre toate aşa cum ar fi fost în memorii selectate cu grijă. închipuiţi-vă toţi fii scriind memorii după moartea tatălui lor. memoriile numai de bine. cît binele este ştiut şi catalogat în morminte îngrijite cu pomeni parastase bocete. eu îmi aduc aminte cum i se lumina faţa cînd vedea sticla de vin. cu lăcomie lichida primul pahar. aşa a fost binele lui. nu al meu. nu al maică-mi care şi-a dat seama de-abia a doua zi după înmormîntare că nu mai are de ce să se grăbească acasă. el nu-şi mai întindea suferinţa peste lucruri. era dus doară. despre lăcomie e vorba. despre cum sugea aerul mîinile reci fiindu-i…
cîtă nemişcare între lucrurile adunate
la loc cu verdeaţă
nici nu ţin neapărat să adun amintiri
vin cît se poate de simplu
mai direct ca securea călăului
mai limpezi ca
sau poate doar mai des
ca improbabila certitudine că ai fi.
mi se par timpurile
nişte piei necurăţate de carne îngălată
puţind a imagini rămase
aşchii sub unghiile zilelor de după
numărători
bile de lemn zornăind în dreapta Tatălui
de-a stînga e doar gardul prefabricat
iarbă cît încape
mă gîndesc să-i pun un prun la cap să-i ţină oasele moi de-a lungul uitării ce va să ne vină. mama numără pachete, douăsprezece să fie, japoneze pate de ficat, o felie de cozonac. coliva unu la unu, cîtă nucă atîta dulceaţă, doar grîul pisat uşor ca lupta lui cu nimeni. s-a prăpădit înainte de moarte cînd nu mai pricepea nimic din schimbare. i s-a golit fiinţa de însemnele creşterii. steagurile nu mai însemnau mare lucru. nici mărimile. peste parc stătea o jigodie un fost, o eminenţă tăcută ca un borman de circ. l-am văzut cum se uita la el şi-i se lumina faţa încovoindu-se. i-am spus cît scuipat ar fi fost de ajuns. îmi dădea dreptate cu frică şi iar bea trei zile vin dres cu zaharină, o minune de băutură naturală.
îi trecusem mîna pe deasupra
ochilor şi oglinda peste buze
peste faţa de care uitase
agăţîndu-se de aer
depărtarea ca vata îndesată în gură
să fie obrajii umflaţi
nu chiar ca-n serialele americane
despre morţi şi sicrie
despre paleta de culoare
despre iluzia că nu e chiar rece
un iceberg de piele
din care se vede doar costumul atât de nepurtat
nu m-a obligat nimeni, chiar nimeni nu mi-a spus că trebuie să-ţi vezi tatăl tăiat vena galbenă prin care formolul palpită. levierul de despicat burta. aerul închis al camerei. aerul închis cu mortul să moară şi el. de cîte ori dorm acolo deschid larg fereastra spre parc. moartea se mai agaţă de poze şi tencuială. încep să nu mai aştept să vină de-afară. explicaţii tîrzii despre cum este nefiinţa fiind.
încet pămîntul se pune-ntre noi
mama a plecat la rude
eu vin să ud florile
deja ultima oară am uitat să deschid uşa la tine
la cameră să văd dacă dormi
aniversările răboj
ostenind pietre rostogolite
peste degetele unui sisif personal
adăstînd între acte
întrebînd.
ce drac’ tot mai întrebi? parcă n-ai şti
că răspunsul e un soi de ecou
al unora mai vechi petrecute deja
în nunţi memorabile
cu stele făclii
… şi crucile de marmură roz de la intrare cu urme de crăpături şi epitafuri scrise cu creionul ca pe pereţii veceurilor dragostea scatologica descărcare. nu, aici pămîntul s-a lăsat pînă-n orizontul celorlalte mări şi oceane de tină din care venim în care ne tot ducem… pînă la glezne, pînă la brîu, pînă la gît… şi zmeul zmeilor suntem noi, tată. auzi?
uneori te şi întrebi să-ţi întoarcă
oarece duioşie, colorezi imagini de care
n-ai mai vrea să ştii peste timp
de frică sau de ruşine sau cine ştie
ce lipsă de curaj oprelişte în mîndrie
orgolii îmbîcsindu-ne trecerea prea grăbită
de noi înşine
aşa e, o să caut un prun
da, moartea îmbătrîneşte
cît o porţi cu tine ca pe-o făptură gingaşă
surdă de-a dreptul
la mîna mea ce ţi se zbătea deasupra ochilor
la firul de aer care încă mai curgea
de-a lungul fricii tale de subînţeles
acu ceva vreme m-am sculat în noapte să aud cum e un sfîrşit. nici nu bănuiam cum este, aşa cum nici n-am ştiut că-i cutremur şi ziceam că ne atacă ruşii. trepida doar liniştea cu care te priveam acolo, singur, întors în ţărîna caldă. de aici, de dincolo încă-ţi vorbesc, obişnuit cu viaţa din care-mi faci parte. împărţim pîinea cuvintelor şi peştii amintirilor alunecoşi ca uleiul de-l pui pe frunte la subsuori şi pe tălpile drumurilor nefăcute.
te priveam în lumina adormită a camerei
„nu deschide cumva uşa ca să nu explodeze”
îmi spuneau vecinele inventariind obiceiul
de a arunca o cană goală pe scări
şi lumea care cobora
avea cioburi în urechi
mama ţipa bocete precum invitaţiile la nuntă
eram dincolo deja
erai
(din revista Arca)
şi din Tiuk!:
duminică, 17 iulie 2011
Manualul cruzimii
Bântuiţii e un roman ţesut din mai multe "poveşti" şi poeme. Sunt atâtea personaje şi poveşti - că la un moment dat totul se amestecă într-un singur personaj - noi, o singură poveste - a noastră, care aşteptăm ajutorul, aşteptăm să fim salvaţi. Dar nu ne dorim salvarea chiar acum, vrem să mai suferim, să ni se mai întâmple lucruri oribile, să fim torturaţi - ca povestea noastră să ne facă celebri, să ne îmbogăţească.
Bântuiţii are atâtea poveşti de groază, că la un moment dat în loc să te cutremure, te face să râzi. Mai mulţi scriitori închişi într-o vilă nu fac altceva decât să se omoare şi să se mănânce între ei. Scriitorii devin personaje, sperând fiecare dintre ei că va scrie la sfârşit povestea. Ei se complac în teroare, automutilare, foame, chin şi suferinţă, iar "salvarea" lor nu poate veni, pentru că nu o vor, pentru că salvarea se suprapune cu moartea în chinuri, cu sfârşitul omenirii.
Cum există manuale ale terorismului, aşa şi Bântuiţii poate fi citit ca un manual al cruzimii şi al ororii. Un manual extrem, dar... realist.
Trebuie să remarc şi traducerea foarte bună a lui Rareş Moldovan, deja un as în ale traducerilor din literatura contemporană.
PS: Am citit romanul în spitalul de urgenţă, cred că a fost un loc ideal pentru a-l citi pe Palahniuk.
*Chuck Palahniuk, Bântuiţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007
PPS: Şi un articol relativ la temă din Timpul de vineri:
Chuck Plahotniuc
sâmbătă, 16 iulie 2011
Circ cu coaie
Cristi Măriuţă
Circ cu coaie
Becurile imense se stîngeau cu un trosnet răsunător. Circul se scufunda încet în linişte. Printre rînduri şovăia un tănăr mişcînd ritmic mătura în stînga şi în dreapta de parcă exersa hipnoza. Undeva, pe un scaun din primul rînd şedea clovnul. Tragea rar din „Doina” fără filtru. Faţa-i şi aşa plină de riduri, acoperită cu un strat gros de vopseli, se încreţea de la fiecare fum ce-i intra ca un oaspete nepoftit în ochii roşii şi înlăcrimaţi. Papagalul verde, Cheşa, nu se mai astîmpăra. De pe umărul stîng al clovnului sărea pe cap, apoi pe umărul drept, apoi iarăşi pe cap, apoi se ridica cam la vreo un metru şi cu un foşnet zgomotos ateriza pe peruca multicoloră a clovnului.
- Vrei să tragi un fum, Cheşa? Clovnul ridică ţigara deasupra capului, cam pe la nivelul ciocului lui Cheşa. Adulmecînd fumul, papagalul a dat din căpşorul verde, s-a desprins uşor de peruca clovnului, s-a rotit de vreo doua ori deasupra lui şi a aterizat cuminte pe umărul acestuia.
- Păi, vezi! Dacă nu te linişteşti, îti bag pe gît chiştocu’ ăsta. Ai auzit că o picătura de nicotină ucide un cal? Ţie îţi ajunge un fum suflat în cioc, şi vezi cum te-ntorci cu labele-n sus.
- Bo-şo-rog-tîm-pit! Bo-şo-rog-tîm-pit! Pasărea ţipa cu glas ascuţit.
- Ce-ai zis mă? Ia’ vino încoace, că te penesc acuşi! Clovnul a dat să înhaţe pasărea, dar aceasta, cu o mişcare a aripilor se ridicase deasupra lui şi zbură spre rândurile de sus ale circului.
- I-di-na-hui-i-di-na-hui!! Ha-ha-ha!! Ha-ha-ha!! Pasărea se îndepărta tot mai mult.
- Oi bleaaaa! Suca, dacă te prind, o să ajungi să fii catletă curinnaia, la prînzu’ meu de mîine.
Clovnul a scuipat chiştocul îngălbenit deja, l-a strivit cu piciorul, a ridicat nasul roşu ce se tăvălea alături, s-a sculat, şi ocolind ringul a intrat în încăperea unde erau cuştile de animale.
Chiar şi cu ochii închişi putea ghici locatarul fiecărei cuşti, la cît de strident şi de diferit era mirosul de rahat care la fel ca într-o camera de gazare era mult şi venea de pretutindeni. A mers în stînga, la cuşca leului. Acesta dormea liniştit cu capul pe labe. În cuşca următoare turbau doi babuini. „Hui evo znaet de unde au aiştea atîta energie în ei! S-o calbasit toată ziua, şi tot nu le ajunge!”. Clovnul s-a întors, şi a mers în partea dreaptă a sălii. S-a apropiat de cuşca ursului. Acesta îşi lingea labele, foarte minuţios şi concentrat. Urma cuşca zebrei care scormonea alene nisipul presărat cu paie. S-a apropiat, a întins mîna printre gratii şi a măngîiat-o puţin pe cap, a privit restul animalelor cu blîndeţe, a scos mîna dintre gratii şi s-a îndreptat spre ieşire. Uşa a scîrţit, şi clovnul a păşit în holul întunecos şi rece al circului. S-a ridicat pe scări, a luat-o la stînga, pînă la uşa pe care scria „Director”. A bătut de trei ori cu pumnul.
- Intră! se auzi dinăuntru. Clovnul trase de uşă şi intră în cabinet. Directorul răsfoia prin nişte mape cu documente, dar îndată ce ridicase capul, s-a sculat zîmbind:
- Aaaa.... Stepanîci! Intră, Stepanîci! Vrei un ceai?
- Nu, mulţumesc.
- Să ştii că ai făcut o treabă bună azi. Sala era destul de plină şi copchii mai că se căcau de rîs. Da nouă şi altşeva ne mai trebuie? O sală plină, şi capica vine de la sine. Mai în scurt, eşti bravo!!!
- Ivan Timofeici, eu plec!
- Şi-nseamnă „plec”?
- Eu las circu’, plec, mă duc la pensie.
- Fii serios, Mihail Stepanîci! Nu mai eşti pe arenă ca să faşi pricoale!
- Eu serios vă zic, plec! Eu m-am cam săturat, şi plus că deamu’ mi-o şi venit timpul! Uită-te la mine, Ivan Timofeici, eu am 60 ani şi tot joc şi mă prostesc în faţa copiilor. Cît se poate?
- Mda…chiar nu m-am aşteptat la aşa ceva. Deja de 25 de ani eşti clovn la noi, şi acum pleci! Pacăt! Chiar îmi pare rău. Oricum, nu pot să te ţin cu de-a sila. Da ştii ce? Poate totuşi nu pleci? Nu? Pleci? Ok!!! Dar dacă pleci, pleacă „po russki”. „Uhadi krasivo!!!” Ca să te ţină minte lumea.
- Uite, mîine la zece, avem spectacol. Hai să ieşi, să-ţi iei rămas bun şi de la spectatori şi de la echipă.
- Mmm... bun. Să fie cum zici tu, Ivan Timofeici. Bun dară, eu am plecat! Tre’ să mă odihnesc. Mîine cac-nicac îi zi importantă petru mine.
- Boon Stepanîci! Hai, pe mîine!
[...] 7:30. Mai era o jumătate de ceas pînă va suna deşteptătorul. Mihail Stepanîci stătea culcat în pat cu ochii înfipţi în tavan. Probabil dormea cu ochii deschişi. Nu şi de data aceasta. Cu o mişcare uşoară, abslout străină unui om cu o vîrsta ca a sa, Stepanîci s-a ridicat de pe pat . Gimnastica de dimineaţă deja de mulţi ani făcea parte din raţia sa zilnică, aşa că a început să facă întinderi şi genoflexiuni. Deşi anii l-au frecat îndestul, clovnul părea un boşorog foarte vioi şi zvelt. A mers la baie. După un duş rece, s-a bărbierit atent. După ce s-a şi stropit obrajii cu aftershave se tot uita tîmp în oglindă. Se gîndea la cuvintele directorului: „Uhadi krasivo!”. A mers în sufragerie, a deschis sertarul: „Aici erai!” A scos un briceag roşu cu o cruce albă gravată pe el, a vagă imitare sovietică. Era bine ascuţit. Clovnul a strîns briceagul şi l-a băgat în buzunarul cămăşii. S-a îmbracat în grabă şi a pornit spre circ. Ajuns acolo, a mers direct la vestiar. Colectivul l-a întîmpinat cu zîmbete, cîţiva colegi l-au bătut prieteneşte pe umăr. S-a îmbrăcat, s-a vopsit atent pe faţă, şi-a pus nasul roşu şi a mers în pasajul unde toţi se găteau aşteptîndu-şi rîndul. S-a aşezat şi a început să rotească nervos bilele cu care ar trebui să jongleze. Minutele pînă la ieşirea clovnului treceau cu aceeaşi viteză cu care rotea el bilele în palmă. Nici nu a reuşit să se dezmeticească că şi-a auzit pseudonimul ce răsuna în difuzoare. „Şi acum, irepetabilul şi nemaipomenitul Arlechino, cu programul său de adio!!! Întimpinaţi-l cum se cade!!!”
Clovnul s-a sculat, şi cu paşi nesiguri a ieşit pe arenă. Lumina reflectoarelor l-a orbit, strigătul a sute de copii l-au asurzit, el a închis pentru un moment ochii a scos un zîmbet blajin şi a trecut în mijlocul arenei. A început cu farse iefine, cu „scosul” copeicilor de la copii din urechi şi din alte locuri. Cheşa-vorbitorul a „încălzit” considerabil publicul. Totul mergea ca-ntotdeauna. Dar urma fişka finală.
Clovnul s-a apropiat de marginea ringului, a luat sticla cu apă, a facut cîteva gîturi. Cu paşi mari a trecut înapoi în mijlocul arenei. A închis ochii, a ridicat mîinile. Publicul chiuia, iar clovnul zămbea mulţumit. El a băgat mîna în buzunarul cămăşii, şi-a scos briceagul, şi l-a desfăcut arătîndu-l mulţimii. Aceasta a izbucnit în strigăte şi aplauze, efectul unei sobe deschise: multă lumină şi vuiet turbat. Clovnul şi-a descheiat şliţul, a dat jos pantalonii şi chiloţii. Soba s-a închis. Mihail Stepanîci s-a aplecat, a prins testiculele în mînă şi încet, a început să taie pielea pe care se ţineau, încreţindu-se la fiecare mişcare a cuţitului. În sală s-a auzit strigăte. Cîţiva părinţi au sărit să le acopere ochii copiilor săi. După ce a ispravit cu tăiatul, Stepanîci a aruncat briceagul la o parte. A dezvelit atent testiculele de pielea subţire şi păroasă şi a aruncat-o înspre spectatori. Dintre picioarelel lui, sîngele curgea şuvoi pe podeaua strălucitoare a ringului. Era o linşte în circ. Clovnul îşi privea atent ouăle. Nu mai văzuse niciodată ouă de om, erau la fel ca cele de găină doar că fri, moi, şi nu aveau coajă.
„Tram-tam tada-tada-tam tadadam. Tram-tam tada-tada-tam tadadam” A început să jongleze cu ouăle îngînînd din ce în ce mai tare melodia sa preferată. Stropi de sînge zburau în toate parţile, iar clovnul se rotea cu ochii închişi, jongla şi cînta.
A scăpat un ou, l-a scăpat şi pe al doilea, picioarele i s-au înmuiat şi a căzut în balta de sînge. Clovnul a plecat ruseşte. Frumos.
PS: În următorul nr. al Tiuk!-ului veţi găsi mai mulţi autori de la atelierul Vlad Ioviţă. Până atunci, pentru încălzire - proza lui Cristi.
vineri, 15 iulie 2011
Eminescu, artiştii şi curvele
Stencilul "murdar" cu Eminescu e pe str.31 august, aproape de uniunea scriitorilor. Chiar lângă "luceafăr" şi-a lăsat amprenta alt artist: "fete la apartamentul 8".
Parafrazând o vorbă comunistă: Eminescu n-a murit, el e viu în inimile noastre.
joi, 14 iulie 2011
Lectură la tabăra din Ivancea
Azi am avut lectură la tabăra din Ivancea, împreună cu Iulian Ciocan şi Mihaela Perciun. Nu a fost greu, deşi încă mai am pansament pe barbă. Doctorul mi l-a schimbat dimineaţa, chiar înainte de drum.
Tabăra e în pădure, mi-a amintit de cea din Olăneşti, la care mergeam cu Mihai când eram mici. Copiii au venit cu cântec, pe detaşamente. L-au ascultat pe Iulian, care a vorbit despre autorii din manuale şi de ce nu ne găsesc şi pe noi acolo. Despre Grigore Vieru, care era şi în manualele sovietice, cât şi în cele de acum.
Apoi am început lectura. Şi eu şi Iulian am citit din Tiuk! Antologie de proză KLU. Deşi copiii încercau să nu se foiască, am observat că diferenţa faţă de elevii turci e imensă. Copiii turci chiar erau interesaţi, spre deosebire de ai noştri, cu câteva excepţii, desigur. Poate că după mai multe lecturi pe la sate - lucrurile se vor schimba şi-i vom bate în sfârşit pe turci:)
După câte am înţeles - lecturile sunt coordonate de Nicolae Popa şi finanţate de Moldcell. Foarte mişto, bravo, deci şi la noi se poate!
Moni ne-a făcut poze:
După lectură a urmat o şedinţă foto cu copiii:)
Foto Moni Stănilă
Tabăra e în pădure, mi-a amintit de cea din Olăneşti, la care mergeam cu Mihai când eram mici. Copiii au venit cu cântec, pe detaşamente. L-au ascultat pe Iulian, care a vorbit despre autorii din manuale şi de ce nu ne găsesc şi pe noi acolo. Despre Grigore Vieru, care era şi în manualele sovietice, cât şi în cele de acum.
Apoi am început lectura. Şi eu şi Iulian am citit din Tiuk! Antologie de proză KLU. Deşi copiii încercau să nu se foiască, am observat că diferenţa faţă de elevii turci e imensă. Copiii turci chiar erau interesaţi, spre deosebire de ai noştri, cu câteva excepţii, desigur. Poate că după mai multe lecturi pe la sate - lucrurile se vor schimba şi-i vom bate în sfârşit pe turci:)
După câte am înţeles - lecturile sunt coordonate de Nicolae Popa şi finanţate de Moldcell. Foarte mişto, bravo, deci şi la noi se poate!
Moni ne-a făcut poze:
Foto Moni Stănilă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)