Manualul cruzimii

Chuck Palahniuk este un maestru al ororii. Culmea e că nu inventează - că ororile despre care scrie chiar au avut loc. Poate nu cu aceleaşi personaje, poate nu în poveşti asemănătoare, poate în alte contexte. Palahniuk e şocant pentru că e realist. Dacă ai şti că citeşti un roman horror sau SF - lectura nu ar mai fi impresionantă.

Bântuiţii e un roman ţesut din mai multe "poveşti" şi poeme. Sunt atâtea personaje şi poveşti - că la un moment dat totul se amestecă într-un singur personaj - noi, o singură poveste - a noastră, care aşteptăm ajutorul, aşteptăm să fim salvaţi. Dar nu ne dorim salvarea chiar acum, vrem să mai suferim, să ni se mai întâmple lucruri oribile, să fim torturaţi - ca povestea noastră să ne facă celebri, să ne îmbogăţească.

Bântuiţii are atâtea poveşti de groază, că la un moment dat în loc să te cutremure, te face să râzi. Mai mulţi scriitori închişi într-o vilă nu fac altceva decât să se omoare şi să se mănânce între ei. Scriitorii devin personaje, sperând fiecare dintre ei că va scrie la sfârşit povestea. Ei se complac în teroare, automutilare, foame, chin şi suferinţă, iar "salvarea" lor nu poate veni, pentru că nu o vor, pentru că salvarea se suprapune cu moartea în chinuri, cu sfârşitul omenirii.

Cum există manuale ale terorismului, aşa şi Bântuiţii poate fi citit ca un manual al cruzimii şi al ororii. Un manual extrem, dar... realist.

Trebuie să remarc şi traducerea foarte bună a lui Rareş Moldovan, deja un as în ale traducerilor din literatura contemporană. 

PS: Am citit romanul în spitalul de urgenţă, cred că a fost un loc ideal pentru a-l citi pe Palahniuk.

*Chuck Palahniuk, Bântuiţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

PPS: Şi un articol relativ la temă din Timpul de vineri:
Chuck Plahotniuc