Circ cu coaie

Cristi Măriuţă

Circ cu coaie

Becurile imense se stîngeau cu un trosnet răsunător. Circul se scufunda încet în linişte. Printre rînduri şovăia un tănăr mişcînd ritmic mătura în stînga şi în dreapta de parcă exersa hipnoza. Undeva, pe un scaun din primul rînd şedea clovnul. Tragea rar din „Doina” fără filtru. Faţa-i şi aşa plină de riduri, acoperită cu un strat gros de vopseli, se încreţea de la fiecare fum ce-i intra ca un oaspete nepoftit în ochii roşii şi înlăcrimaţi. Papagalul verde, Cheşa, nu se mai astîmpăra. De pe umărul stîng al clovnului sărea pe cap, apoi pe umărul drept, apoi iarăşi pe cap, apoi se ridica cam la vreo un metru şi cu un foşnet zgomotos ateriza pe peruca multicoloră a clovnului.

-          Vrei să tragi un fum, Cheşa? Clovnul ridică ţigara deasupra capului, cam pe la nivelul ciocului lui Cheşa.  Adulmecînd fumul, papagalul a dat din căpşorul verde, s-a desprins uşor de peruca clovnului, s-a rotit de vreo doua ori deasupra lui şi a aterizat cuminte pe umărul acestuia.

-          Păi, vezi! Dacă nu te linişteşti, îti bag pe gît chiştocu’ ăsta. Ai auzit că o picătura de nicotină ucide un cal? Ţie îţi ajunge un fum suflat în cioc, şi vezi cum te-ntorci cu labele-n sus.

-          Bo-şo-rog-tîm-pit! Bo-şo-rog-tîm-pit! Pasărea ţipa cu glas ascuţit.

-          Ce-ai zis mă? Ia’ vino încoace, că te penesc acuşi! Clovnul a dat să înhaţe pasărea, dar aceasta, cu o mişcare a aripilor se ridicase deasupra lui şi zbură spre rândurile de sus ale circului.

-          I-di-na-hui-i-di-na-hui!! Ha-ha-ha!! Ha-ha-ha!! Pasărea se îndepărta tot mai mult.

-          Oi bleaaaa! Suca, dacă te prind, o să ajungi să fii catletă curinnaia, la prînzu’ meu de mîine.

Clovnul a scuipat chiştocul îngălbenit deja, l-a strivit cu piciorul, a ridicat nasul roşu ce se tăvălea alături, s-a sculat, şi ocolind ringul a intrat în încăperea unde erau cuştile de animale.

Chiar şi cu ochii închişi putea ghici locatarul fiecărei cuşti, la cît de strident şi de diferit era mirosul de rahat care la fel ca într-o camera de gazare era mult şi venea de pretutindeni. A mers în stînga, la cuşca leului. Acesta dormea liniştit cu capul pe labe. În cuşca următoare turbau doi babuini. „Hui evo znaet de unde au aiştea atîta energie în ei! S-o calbasit toată ziua, şi tot nu le ajunge!”. Clovnul s-a întors, şi a mers în partea dreaptă a sălii. S-a apropiat de cuşca ursului. Acesta îşi lingea labele, foarte minuţios şi concentrat. Urma cuşca zebrei care scormonea alene nisipul presărat cu paie. S-a apropiat, a întins mîna printre gratii şi a măngîiat-o puţin pe cap, a privit restul animalelor cu blîndeţe, a scos mîna dintre gratii şi s-a îndreptat spre ieşire. Uşa a scîrţit, şi clovnul a păşit în holul întunecos şi rece al circului. S-a ridicat pe scări, a luat-o la stînga, pînă la uşa pe care scria „Director”. A bătut de trei ori cu pumnul.

-          Intră! se auzi dinăuntru. Clovnul trase de uşă şi intră în cabinet. Directorul răsfoia prin nişte mape cu documente, dar îndată ce ridicase capul, s-a sculat zîmbind:

-          Aaaa.... Stepanîci! Intră, Stepanîci! Vrei un ceai?

-          Nu, mulţumesc.

-          Să ştii că ai făcut o treabă bună azi. Sala era destul de plină şi copchii mai că se căcau de rîs. Da nouă şi altşeva ne mai trebuie? O sală plină, şi capica vine de la sine. Mai în scurt, eşti bravo!!!

-          Ivan Timofeici, eu plec!

-          Şi-nseamnă „plec”?

-          Eu las circu’, plec, mă duc la pensie.

-          Fii serios, Mihail Stepanîci! Nu mai eşti pe arenă ca să faşi pricoale!

-          Eu serios vă zic, plec! Eu m-am cam săturat, şi plus că deamu’ mi-o şi venit timpul! Uită-te la mine, Ivan Timofeici, eu am 60 ani şi tot joc şi mă prostesc în faţa copiilor. Cît se poate?

-          Mda…chiar nu m-am aşteptat la aşa ceva. Deja de 25 de ani eşti clovn la noi, şi acum pleci! Pacăt! Chiar îmi pare rău. Oricum, nu pot să te ţin cu de-a sila. Da ştii ce? Poate totuşi nu pleci? Nu? Pleci? Ok!!! Dar dacă pleci, pleacă „po russki”. „Uhadi krasivo!!!” Ca să te ţină minte lumea.

-          Uite, mîine la zece, avem spectacol. Hai să ieşi, să-ţi iei rămas bun şi de la spectatori şi de la echipă.

-          Mmm... bun. Să fie cum zici tu, Ivan Timofeici. Bun dară, eu am plecat! Tre’ să  mă odihnesc. Mîine cac-nicac îi zi importantă petru mine.

-          Boon Stepanîci! Hai, pe mîine!

[...] 7:30. Mai era o jumătate de ceas pînă va suna deşteptătorul. Mihail Stepanîci stătea culcat în pat cu ochii înfipţi în tavan. Probabil dormea cu ochii deschişi. Nu şi de data aceasta. Cu o mişcare uşoară, abslout străină unui om cu o vîrsta ca a sa, Stepanîci s-a ridicat de pe pat . Gimnastica de dimineaţă deja de mulţi ani făcea parte din raţia sa zilnică, aşa că a început să facă întinderi şi genoflexiuni. Deşi anii l-au frecat îndestul, clovnul părea un boşorog foarte vioi şi zvelt. A mers la baie. După un duş rece, s-a bărbierit atent. După ce s-a şi stropit obrajii cu aftershave se tot uita tîmp în oglindă. Se gîndea la cuvintele directorului: „Uhadi krasivo!”. A mers în sufragerie, a deschis sertarul: „Aici erai!” A scos un briceag roşu cu o cruce albă gravată pe el, a vagă imitare sovietică. Era bine ascuţit. Clovnul a strîns briceagul şi l-a băgat în buzunarul cămăşii. S-a îmbracat în grabă şi a pornit spre circ. Ajuns acolo, a mers direct la vestiar. Colectivul l-a întîmpinat cu zîmbete, cîţiva colegi l-au bătut prieteneşte pe umăr. S-a îmbrăcat, s-a vopsit atent pe faţă, şi-a pus nasul roşu şi a mers în pasajul unde toţi se găteau aşteptîndu-şi rîndul. S-a aşezat şi a început să rotească nervos bilele cu care ar trebui să jongleze. Minutele pînă la ieşirea clovnului treceau cu aceeaşi viteză cu care rotea el bilele în palmă. Nici nu a reuşit să se dezmeticească că şi-a auzit pseudonimul ce răsuna în difuzoare. „Şi acum, irepetabilul şi nemaipomenitul Arlechino, cu programul său de adio!!! Întimpinaţi-l cum se cade!!!”

Clovnul s-a sculat, şi cu paşi nesiguri a ieşit pe arenă. Lumina reflectoarelor l-a orbit, strigătul a sute de copii l-au asurzit, el a închis pentru un moment ochii a scos un zîmbet blajin şi a trecut în mijlocul arenei. A început cu farse iefine, cu „scosul” copeicilor de la copii din urechi şi din alte locuri. Cheşa-vorbitorul a „încălzit” considerabil publicul. Totul mergea ca-ntotdeauna. Dar urma fişka finală.

Clovnul s-a apropiat de marginea ringului, a luat sticla cu apă, a facut cîteva gîturi. Cu paşi mari a trecut înapoi în mijlocul arenei.  A închis ochii, a ridicat mîinile. Publicul chiuia, iar clovnul zămbea mulţumit. El a băgat mîna în buzunarul cămăşii, şi-a scos briceagul, şi l-a desfăcut arătîndu-l mulţimii. Aceasta a izbucnit în strigăte şi aplauze, efectul unei sobe deschise: multă lumină şi vuiet turbat.   Clovnul şi-a descheiat şliţul, a dat jos pantalonii şi chiloţii. Soba s-a închis. Mihail Stepanîci s-a aplecat, a prins testiculele în mînă şi încet, a început să taie pielea pe care se ţineau, încreţindu-se la fiecare mişcare a cuţitului. În sală s-a auzit strigăte. Cîţiva părinţi au sărit să le acopere ochii copiilor săi. După ce a ispravit cu tăiatul, Stepanîci a aruncat briceagul la o parte. A dezvelit atent testiculele de pielea subţire şi păroasă şi a aruncat-o înspre spectatori. Dintre picioarelel lui, sîngele curgea şuvoi pe podeaua strălucitoare a ringului. Era o linşte în circ. Clovnul îşi privea atent ouăle. Nu mai văzuse niciodată ouă de om, erau la fel  ca cele de găină doar că fri, moi, şi nu aveau coajă.

„Tram-tam tada-tada-tam tadadam. Tram-tam tada-tada-tam tadadam” A început să jongleze cu ouăle îngînînd din ce în ce mai tare melodia sa preferată. Stropi de sînge zburau în toate parţile, iar clovnul se rotea cu ochii închişi, jongla şi cînta.

A scăpat un ou, l-a scăpat şi pe al doilea, picioarele i s-au înmuiat şi a căzut în balta de sînge. Clovnul a plecat ruseşte. Frumos.

PS: În următorul nr. al Tiuk!-ului veţi găsi mai mulţi autori de la atelierul Vlad Ioviţă. Până atunci, pentru încălzire - proza lui Cristi.