Ultimele achiziţii sau cum am salvat nişte cărţi

Azi am salvat cărţile astea. Un Tolstoi, un Jukov şi o carte pe care trebuie s-o cercetez pentru că nu are copertă - despre teoria şi practica-comunismului.

Erau aruncate undeva pe lângă nişte pompe funebre.

Deşi e veche - cea de Tolstoi e necitită. Era, probabil, pentru "stenkă", parte a mobilei sovietice.

Le-am amânat pizdeţul.

Mâine vă aştept la lansarea antologiei Tiuk! Asta în caz de staţi în Chişinău. În caz că până mâine nu vine pizdeţul total.

Let's KLU!

Marţi, 1 martie, la ora 19 00, în clubul Gin Do & Contrabass (Eminescu 72) va avea loc lansarea volumului Tiuk! - o antologie de proză Klu.

Vor fi prezenţi autorii: Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Pavel Păduraru, Iulian Ciocan, Alexandru Vakulovski.

Evenimentul marchează 1 an de existenţă a Revistei La Plic şi 10 ani de Tiuk! (www.tiuk.reea.net)

Muzonul este asigurat de Gonzo Deliriumovici (hardcore mix) & Faust (bass turbat).

Ziua Armatei Sovietice şi un mesaj de la Stalin

(în imagine o lucrare de Ligia Seculici)

Pe vremuri, de 23 februarie, Ziua Armatei Sovietice, băieţii primeau cadouri de la fete. În general - săpun, apă de colonie şi un prosop. Cadoul standard. Nu de puţine ori săpunul ajungea la cel de la care a pornit. Era frumos să aibă şi bărbaţii o zi pe an, pe lângă multele zile ale femeilor (ce discriminare!).

A trecut 23 februarie şi anul ăsta şi nu am primit nici un cadou. Poate că ăsta e un cadou mare pentru noi, cei născuţi în URSS.

Oricum, tot cum se spunea înainte: CU SĂRBĂTOAREA! Pentru Vladimir Nikolaici Voronin, Mark Tkaciuk,  Zinaida Greceanâi, Ion Druţă şi cine se mai simte.

În loc de cadou, despre iubirea faţă de Stalin:

PS: Facem ziua bărbatului de 1 martie? Ne vedem la Gin Do & Contrabass, la 19 00.

Despre Ka în Kars în Kar-ul lui Orhan Pamuk

Ieri mă gândeam că „stea” e un cuvânt uzat, ce nu mai spune nimic nimănui. „Stea a muzicii autohtone”, „stea de cartier”. Uzat e şi diminutivul „steluţă”. Când spui Steluţa, nu te mai gândeşti la o mică stea, ci la o jiţâcă sau chiar la o vacă.

Nu acelaşi lucru e însă şi cu „zăpadă”. Zăpadă e încă un cuvânt proaspăt şi poate avea multe sensuri şi conotaţii.  În argou poate însemna „curat” – adică fără substanţe în sânge, sau poate însemna aceleaşi „substanţe” ce urmează a fi trase pe nas.

Citind Zăpada lui Orhan Pamuk, am avut impresia că nu exista un loc mai bun pentru desfăşurarea acţiunii – decât Kars, un oraş din Turcia pe unde „au trecut” şi ruşii, şi armenii, şi grecii (ca să nu ajung până la bizantini) – dar în care au rămas turcii şi curzii. Oraşul este blocat din cauza zăpezii şi poetul Ka, un turc refugiat în Germania, asistă la un teatru politic, dar şi religios. Asistă până intră şi el în joc.

Ka scrie aici o carte de poezie – după mulţi ani în care n-a avut inspiraţie. Simte că poezia vine la el ca fulgii de zăpadă, că nu depune nici un efort pentru a scrie. El încearcă doar să înţeleagă ceea ce-i vine de sus. Când înţelege - este asasinat, în oraşul german în care s-a întors după teatrul-circ de la Kars.

Nu încerc să fac o analiză a cărţii – ar fi prea multe de scris. Mă gândesc doar la cuvântul „zăpadă”. Deşi a aşternut Karsul în zăpadă – Pamuk scrie/spune multe lucruri pe care turcii au „evitat” să le amintească. Pamuk scrie despre bisericile creştine din Turcia, despre holocaustul armenilor. Multor turci nu le-a plăcut asta. Aşa a fost chemat la răspundere, apoi i s-a dat Nobelul. Pentru literatură. Însă toată lumea ştie că fără procesele începute în Turcia – Pamuk nu ar fi luat Nobelul.

Turcia e o ţară misterioasă – şi nu m-am lămurit deloc când am vizitat-o. Din contra, am rămas şi mai în ceaţă. E o zăpadă groasă peste ea şi doar scriitori ca Pamuk ne arată câte-un detaliu ascuns. În turcă cuvântul zăpadă e „kar”. 

Vă recomand romanul Kar al lui Pamuk, un roman despre poetul Ka în Kars. Fiecare are câtre ceva de descoperit, despre ce fel de zăpadă e vorba. Lectură plăcută!

Noul şi vechiul Кишинёв, Frontul Popular şi mascarada PPCD

Gheorghe Erizanu a scris pe blogul său despre trei cărţi foarte interesante despre Chişinău. Probabil că sunt mai multe, dar vreau să-i mulţumesc că ne atrage atenţia asupra unora dintre ele. O altă carte valoroasă despre oraşul nostru este enciclopedia Кишинёв, apărută în limba rusă în 1984. Posibil să fi apărut şi în limba "moldovenească". Pentru asta ar trebui să-mi fac o legitimaţie de bibliotecă...

Cartea e plină de "duhul vremii", adică de secere şi ciocane, de Lenin şi de scriitorii sistemului, dar şi prin asta este extrem  de savuroasă. Oricum, are multe pagini care rămân valabile. Şi multe pagini din trecut, dar care au fost "reactualizate" recent. Ce ziceţi de poza asta?

Nu, nu e marşul comuniştilor de acum...

Şi alte imagini din carte:

Apropo, unii dintre tovarăşi scriitori de pe vremuri (vezi cărţile din poză) au ajuns acum martiri ai neamului - alţii, pur şi simplu ne-au salvat de "călăii" pe care i-au pupat în cur.

Şi aici vroiam să ajung la Frontul Popular - o mişcare de eliberare naţională desfiinţată prin crearea PPCD-ului. PPCD-ul care l-a ajutat (prin trădarea celor care credeau în Frontul Popular) pe Voronin să rămână la putere. Nu ştim ce foloase a avut PPCD-ul, însă "mintea moldoveanului cea de pe urmă" nu e chiar atât de varză - aşa că nimeni nu i-a mai vrut la putere pe "creştin-derimo-craţi".

Ieri însă a continuat mascarada. PPCD şi-a schimbat conducerea, iar Iurie Roşca a declarat că "Simt o creștere vertiginoasă a popularității mele". PPCD-ul vrea înapoi la putere. Ca să ne prostească din nou. Că e altceva decât un partid gata în orice moment să trădeze. Cărţile ca enciclopedia Кишинёв ne arată însă că timpul e ca şi ciclul femeilor. Şi e vorba şi de culoare.

Kurt Cobain la 44 de ani

Am acasă toate albumele Nirvana. Pe casete. Ca majoritatea celor de vârsta mea. Am crescut cu ele şi cu glontele din capul lui Kurt Cobain.

Azi el ar fi împlinit 44. Dar a murit mai tânăr ca noi.

Kurt Cobain (20 feb. 1967 - 5 aprilie 1994)

1000 de chipuri sau Vieru la B.P. Hasdeu

3 X Vieru

ăsta nu seamănă mai mult cu Călin?

Biblioteca B.P. Hasdeu din Chişinău. Cred că s-o băut nişte ceai cu ocazia împlinirii celor doi ani de la accidentul lui Grigore Vieru.

După cum arată biblioteca, s-ar putea să-şi (de fapt Chirtoacă să-i) schimbe în curând numele.

Mirosul de căcat se amână

Toţi care au stat sau cel puţin au trecut primăvara prin Chişinău ştiu un lucru (sau simt un lucru) - chiar dacă oraşul te bucură cu verdeaţă (copacii continuă să cadă) - pute a căcat. Se iau în fiecare an măsuri, Chirtoacă a cărat vara trecută câteva zeci de tone de căcat - degeaba, mirosul de căcat defineşte Chişinăul.

Zilele trecute am simţit că adie a căcat şi m-am gândit că vine primăvara. Chiar mă apucase dorul de pastelurile lui Alecsandri. Eroare - ieri a nins, s-au acoperit mizeriile din oraş, mirosul de căcat s-a retras. Continuăm să aşteptăm primăvara şi mirosul de căcat al iubitului nostru Chişinău.

Jazz la Chişinău

Afişul e făcut de Mugur Grosu, adică naşu-meu. Dacă tot vorbim de cumătrisme:))

Kumm să jignesc pe cineva pe 14 februarie?

şi fără Alexandrina noastră:)


vă doresc un 14 cât se poate de grunge!

PS: Vă recomand să ascultaţi ambele variante în acelaşi timp.

Situaţia în Republică

300 de localităţi au rămas fără electricitate.
Filat a convocat o şedinţă extraordinară.
Copacii îşi iau zborul, mama a lăsat casa şi a venit la Chişinău.

Păsărici de Râşcani şi Vasile Alecsandri

(desen Antonia)

şi la geamul din Râşcani:

Nu ştiu de ce, dar când mă gândesc la primăvara, imediat îmi apare în cap şi Vasile Alecsandri. Poate de asta:

Vasile Alecsandri

Oaspeţii primăverii

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilaşii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: „Bine-ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!
În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite şi vesele cântări!

Un roman despre Chişinăul anilor 90 - Tovarăşi de camera. Student la Chişinău

(Portretul e făcut de Antonia, desigur:) )

Am avut privilegiul de-a fi printre primii cititori ai romanului Student la Chişinău (prima parte a trilogiei Tovarăşi de cameră) - scris de Mihail Vakulovski, frate-meu.

Nu am acum intenţia de-a fi obiectiv (şi cine ar fi când e vorba de fraţi? :) ), dar ţin să spun câteva cuvinte despre Student la Chişinău.

Chiar de la începutul lecturii, am avut impresia că-l citesc pe Ion Creangă. Cel din Amintiri din copilărie, dar care a ajuns la studenţie. Asta datorită oralităţii romanului lui Mihai, a fragmentelor ficţionale combinate cu memoriile şi jurnalul - ceea ce am întâlnit şi la Creangă.

În romanul lui Mihai sunt foarte importante timpul şi locul. Locul - Chişinău. Timpul - anii 90. Foarte puţin s-a scris de anii 90 din Chişinău. Şi mai puţin s-a scris la rece, aşa cum face Mihai. Nu i-a scăpat nimic din tranziţia cruntă: mişcările de eliberare naţională (la care a participat), carnavalul naţionaliştilor, absurdul anumitor personaje care devin peste noapte din filoruşi în filoromâni.

Romanul cuprinde şi "documente" ale vremii - scrisori din acea perioadă şi fragmente din conspectele studenţilor de la litere. Student în Chişinău e la fel de bine documentat ca Născut în URSS , al lui Vasile Ernu, dar are şi umorul şi ironia Amintiri-lor din copilărie. Sunt pagini la care râzi ţinându-te de burtă. Şi avantajul nostru, ca lectori, e că am trăit acele vremuri, aşa că le putem re-trăi cu o detaşare necesară, după atâta timp.

De-abia aştept să văd romanul tipărit.

Nu în ultimul rând mă bucur că în roman e vorba de oraşul nostru drag - Chişinău.

Ar mai fi multe de scris despre roman, dar am să aştept cuminte până va fi editat.

PS: Până atunci puteţi citi Portret de grup cu generaţia "optzeci" - ca o încălzire pentru Tovarăşi de cameră. Oferta editurii e incredibilă.

şi câteva fragmente din Tovarăşi de cameră: aici şi aici

Marina Ţvetaeva, Zemfira şi romanul lui Mihail, frate-meu

Un posibil soundrack pentru sfârşitul romanului lui Mihail Vakulovski - Student la Chişinău.

Piesa - M-am îndrăgostit de dumneavoastră, Marina Ţvetaeva - de Zemfira

PS: ăia care băldăiesc sunt Renata Litvinova şi Artem Troiţki.

Igor Mocanu despre 157 de trepte spre iad

157 de trepte spre Roșia Montana

Scurt spus, povestea dramatică a localității Roșia Montana din județul Alba a început înainte de ’89, când întreprinderile de stat au trecut de la exploatarea filoanelor de aur prin metoda tradițională a mineritului, la cea postmodernă, a cianurii. Aflat în stand by pentru o vreme, programul exploatării cu cianură a fost reluat în 1999, la propunerea companiei canadiene Rosia Montana Gold Corporation, având girul tuturor guvernelor care s-au perindat de-atunci și până acum. Societatea civilă a sărit ca arsă, Uniunea Arhitecților din România a protestat, comitetele și comițiile nonguvernamentale au protestat, vedetele rock au protestat, toată lumea a protestat, s-a făcut și un festival, FânFest („liberi de cianură” este deviza lui), fără nici un rezultat. Nici măcar UNESCO nu a acceptat să introducă Roșia Montana în patrimoniul său, pe motiv că băștinașii, în frunte cu primăria locală, nu vor.
Dar în ce constă această metodă postmodernă a exploatării cu cianură? Se excavează câteva zeci de tone de minereu, se fac grămadă într-o movilă, movila e împrejmuită cu un tampon de scurgere protejat, peste care se pulverizează soluția de cianură. Ce rămâne dincoace de pârleaz e aur, în general echivalentul unei uncii, iar ce se scurge dincolo de pârleaz e deșeu toxic, altfel spus, cam tot ce a imaginat Dante în cele XXXIV de cânturi ale Infernului pentru a-și biciui, fierbe, topi, lichefia și evapora prăpăstuiții. Metoda pulverizării movilei cu ajutorul cianurii a avut momentul ei de glorie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, întrucât, între altele, dincolo de pârleaz ia naștere o băltoacă bogată în gaz de hidrogen, folosit în camerele de gazare naziste. Diferența dintre o cameră de gazare nazistă și RMGC e că, în cazul camerelor de gazare, băltoaca era ținută în cisterne și rezervoare speciale, și nu în vreo poieniță din pădurea de la marginea satului Treblinka, în timp ce în al doilea caz, băltoaca e ținută în Munții Apuseni, peste păduri, animale, monumente arhitecturale de însemnătate istorică, patrimoniu, aer, oameni, vieți, destine. Și de aici începe povestea spusă de Alexandru Vakulovski în ultimul său roman, 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana (Editura Cartier, Colecția Rotonda, 2010).
Istorisită din perspectiva unei femei în devenire, născută dintr-un tată musulman și o mamă romano-catolică, cu un bunic greco-catolic și o bunică unitariană, 157 de trepte spre iad… este în același timp și povestea unui așezământ bântuit de superstiții, copleșit de legende, hăituit de fantome. Un loc în spațiu care-și acceptă cu prea multă ușurință călăii și mult prea greu nou-născuții. Dacă-s bărbați, devin alcoolici, dacă-s femei, atunci curve, ne spune scurt pe doi autorul. Deși se naște ortodoxă, fetița se transformă curând în outsiderul recunoscut al comunității, iar locul de joacă preferat nu este grădinița sau ulița satului, ci galeriile romane de la capătul celor 157 de trepte ale scării care duce în mină, iar companionii de joacă nu sunt ceilalți copii, ci piritele și rocile descoperite cu inocență înfrigurată în acele galerii. Urmează apoi școala din Roșia, se mută la Abrud, revine cu intermitențe în sat. Viața la țară continuă, împerecheată cu „canadienii”, la propriu și la figurat, localnicii își vând terenurile și, odată cu ele, vând și casele, vitele, trupul, morții, sufletul, for a few dollars more, iar disperarea care-i cuprinde este aceea de a nu mai avea ce vinde. Și-ar vinde însăși disperarea, dacă ar putea. Pe zi ce trece, viața din Roșia se transformă în povestea unei orgii a istoriei, o horă satanică, de cianură, la care participă generațiile și din care nu lipsește istoria însăși, o istorie culturală conturată de apariția spectrelor lui Hașdeu, Avram Iancu, Horia, Cloșca și Crișan, Stalin… și care culminează cu metamorfoza eroinei în vârcolac, cum sugerează autorul în finalul cărții: „Ajung la marginea satului, la casa stră-străbunicii. Simt cum încep să-mi iasă fire de păr. Dinții mi se ascut și nu mă abțin să nu clănțănesc din ei.”. De altfel, Alexandru Vakulovski pigmentează povestea la tot pasul cu astfel de apariții mitologice, cum sunt Omul de Gumă, morojneța, țiganii de la marginea satului, piticii, Cavalerul, care intervin cu toată puterea în curgerea firului narativ, îl influențează, uneori îi schimbă traseul.
Dar cartea lui Vakulovski nu constituie o atitudine de protest, de activism explicit, ea este mai degrabă o reconstituire fidelă a unei stări de fapt, a unei stări posibile de fapt. Căci destinul personajelor se vrea a fi și tinde să devină unul exemplar, biblic, dacă vreți, o copie trasă la indigo care să se aplice pe orice schemă în care intră cele trei personaje principale: o firmă investitoare, capitalul și omul comunitar. Firma investitoare e un soi de Big Brother malefic și transparent, capitalul – noua religie, iar omul comunitar e prost, subuman. Din acest punct de vedere, povestea romanului e o sumă împletită de istorii ale unor eșecuri umane, nu fără vădite rezonanțe gogoliene, de sufete moarte. Culmea e că autorul, Alexandru Vakulovski, nu e de partea nimănui, nimeni nu îi e simpatic și, în același timp, își iubește personajele cu înverșunare, în pofida a ceea ce pot crede patrioții de profesie (v. Bookiseala.ro, ediția din 18.08.2010), care cred că Vakulovski s-a dus la Roșia ca să le ponegrească meleagurile frumoase ale patriei străbune, cu tot cu cele patru locașuri de cult din zonă. Din păcate, Ilă Citilă omite multe detalii din carte, cum ar fi mixul confesional al comunității, în care apare o a cincea biserică, aceea a capitalului care cumpără tot. Căci, asemenea lui Columb, și RMGC le-a oferit indienilor săi cercei și zurgălăi în schimbul aurului de pe insulă. Pe vremea lui Columb, rezultatul a fost că 90% din aborigeni au dat ortul popii. Rămâne să vedem ce se va întâmpla cu „aborigenii” din Roșia. O fi el Ilă, dar Citilă de unde? Nu e nevoie să fii Derlughian ca să înțelegi că trecerea de la minerit la cianură nu e o etapă de progres, ci un dezastru ecologic, după cum nu-i musai să fii Chomsky ca să înțelegi că soldatul american care violează o țărancă dintr-un sat din Irak este o brută.
Întrebarea care se cască acum și pe care ar trebui să și-o pună și recenzenții este ce atârnă mai greu în balanță, povestea cutremurătoare în sine sau modul în care e spusă această poveste cutremurătoare? E adevărat, Alexandru Vakulovski e un paradox, cum se exprimă Mihnea Blidariu în textul de clapă al cărții, „pentru că i se rupe de tot, dar nu-i scapă nimic”, iar felul în care e spusă povestea e neîndoios unul sincer, brutal de sincer, însă uneori, de cele mai multe ori, ai impresia că subiectul îl depășește pe autor, e prea mare pentru cele 120 pagini ale cărții. Sună cunoscut? E și cazul broșurilor de propagandă, al agitpropurilor de tip Sanomahearst sau Atticamedia, dar 157 de trepte spre iad… nu este o broșură de propagandă, e un țipăt de lăstun, cum ar spune Vladimir Beșleagă. Rămâne ca istoriile literare și criticii să stabilească ce facem cu această ultimă carte a lui Alexandru Vakulovski. E drept, subiectul e mult prea mare pentru autor, s-a înhămat la o treabă dificilă, dar autorul e sincer, tăios de sincer. Și cum istorii literare nu se mai scriu, iar critici literari nu mai există, rămâne să ne descurcăm cum putem și s-o citim pe cont propriu. Dar, atenție, Salvați-mă la Roșia Montana… reclamă un cititor tare de inimă, activ, cu sânge-n vene, care să aibă, cum ar spune hispanicii, cojones. Nu la gura sobei, picotind printre rânduri, cu o cană de ceai aburind-ți sub nară, ci, înfrigurat, la birou, într-o poziție incomodă și din care, numai ridicând ochii, să poți vedea cabinetul șefului sau măcar logoul firmei care te-a angajat. Căci până acolo ai de parcurs 157 de trepte spre iad.
Și un post scriptum despre slangul basa. Cea mai frecventă observație care s-a făcut până acum despre ultima carte a lui Alexandru Vakulovski e că e foarte diferită de ce a scris acesta până în prezent. Dacă în Pizdeț (2002), autorul povestea ce trăia, pe bune, așa cum trăia, dacă în Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea (2004), autorul începea să trăiască ultimele zvâcniri ale universului din romanul precedent, iar în Bong (2007), să-și amintească de viața din cele două romane de dinainte, acum povestea e foarte diferită. E adevărat, e hardcore, Vakulovski înjură din nou de mama focului, dar parcă nu mai folosește slangul basa. Problema cu slangul basa e că academiile dorm. Oricât de mult am perora împotriva utilizării acestuia în scopuri literare, artistice, în ultimă instanță – estetice, de către Vakulovski sau Planeta Moldova, trebuie să ne asumăm faptul că slangul basa face parte din limba română. El nu-i o boală de piele, o eczemă ce trebuie tratată, ci o consecință lingvistică a unui dialect politic, chestiune care, din păcate sau din fericire, ține de domeniul Academiei Române și al Academiei de Știință a Moldovei. Iar academiile, încă o dată, dorm.
Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana, Roman, Editura Cartier, Colecția Rotonda, [Chișinău], [2010], 120 p.
articol publicat in revista Tiuk!, nr. 29 (2011)
şi pe blogul personal

Mihai citeşte

...fără frică - 157 de trepte spre iad. Doar e scrisă de frate-so. N-o citiţi, atrage întunericul.

Ultimul portret al lui Caragiale şi noi, cetăţenii (desene Antonia)

Ieri a fost ziua lui Caragiale. Şi Antonia i-a făcut ultimul lui portret.

Caragiale ne-a caracterizat pe noi, românii, cel mai bine. Rămânem aceiaşi, cu aceleaşi întrebări:

Cetăţeanul: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. 
Cetăţeanul: Vorba e... eu pentru cine votez?...

Chişinău! Acasă printre cactuşi

Mi-a fost dor de Chişinău. De acasă. Nu am ajuns bine, că Moni s-a şi apucat de plantat cactuşi. Pe care i-a primit de la tanti Turi din Tomeşti. A, şi l-a replantat pe Săndel, cactusul de la mămica din Antoneşti:)

Operaţiune finisată!

Avem un Chişinău verde şi aşa va rămâne.

Vorba lu frate-miu: "Floare de cactus la ureche".