Cine merită cetăţenia română? Ce ar spune bunelul meu la 87 de ani?

Nu, n-am uitat de problema cetăţeniei române, chiar dacă am devenit între timp „român cu acte în regulă”. Şi încă am multe de spus şi de scris despre asta. Şi o voi face treptat.

Când am depus Jurământul de credinţă, am observat în mulţime o faţă cunoscută. Era o profesoară din Antoneşti. Nu-i doresc nimănui să treacă prin ce a trecut ea.

Ştiţi cât e taxa pentru un moldovean ca să ajungă „la Italia” sau în alte ţări occidentale? 4000 de euro. Şi nici o garanţie. Pentru că oamenii sunt duşi cu microbuzele şi prin locurile unde nici câinii nu pot trece ei merg pe jos. Totul pentru a ajunge să lucreze la negru.

Dacă sunt prinşi – nu-şi mai recuperează banii. Eventual stau la închisoare în ţara unde au fost capturaţi, li se mai pune o amendă usturătoare şi dup-aia ajung din nou în Moldova. Unii dintre ei mai cad pe drum – îşi găsesc moartea prin locuri ale nimănui.

Ei bine, profesoara de care vorbesc nu o dată a plecat la muncă aşa. Şi nu o dată a fost prinsă. A şi fost închisă pentru asta. Dar oricum a plecat din nou. Pentru a face un ban pentru copiii ei. Ca ei să aibă un viitor.

Părinţii ei erau cetăţeni români. Şi atunci ce citesc eu pe anumite situri? Că astfel de oameni care vor cetăţenia română pentru a merge la muncă nu ar merita-o. Să mori tu! Atunci ce facem, le luăm cetăţenia la toţi românii care au mers la muncă în străinătate?

Basarabenii sunt români, români „cedaţi” de România. Nu doar că ar trebui să primească automat cetăţenia, ci România ar trebui să-şi ceară scuze pentru că i-a abandonat.

M-am bucurat mult când am văzut profesoara la jurământ. Acum nu va mai trebui să dea 4000 de euro la fiecare plecare în Italia. Atât a dat şi vara asta când copiii ei au nimerit în accident şi a trebuit să se întoarcă…

Oare ce-ar spune bunicul meu, cetăţean român care s-a trezit părăsit de România în gura câinilor sovietici? Că azi, din nou, statul român îşi bate joc de românii din Moldova? Azi ar fi împlinit 87 de ani.

Oare la porţile raiului Sfântul Petru i-a cerut legitimaţia de şedere temporară? Viză? Cetăţenie?

P.S.: Apropo, mai e mult până la a fi "român cu acte în regulă". Am doar o hârtie galbenă. Dar despre asta altă data.

O cetăţenie cât un Oscar sau Jurământ de credinţă

Ieri am depus Jurământul de credinţă faţă de România şi azi prima oară în viaţă am avut o dimineaţă de român cu acte în regulă.

Această dimineaţă probabil n-ar fi venit niciodată dacă nu eraţi voi, cei ce aţi semnat petiţia pentru urgentarea acordării cetăţeniei. Dacă nu scriaţi pe bloguri, situri şi reviste.

La ambasada României am auzit: „Presa românească îmi provoacă greaţă. Scrie doar mizerii.” Mi-a părut rău că nu am la mine un reportofon. Dar oricum m-au controlat la intrare şi dacă aş fi avut riscam un dosar de spionaj. Asta îmi mai lipsea. Tovarăşii respectă legile, nu şi oamenii.

Ei vroiau să scriu că eu sunt vinovat de tot şi de toate, nu ei. Că ei au făcut atâta bine Moldovei. Şi acum din cauza mea se aruncă cu noroi în consulat. Bine – poftim: eu sunt vinovat că România a cedat Basarabia. Că noi, românii basarabeni, am fost făcuţi cadou. Vinovat că nu mi-am vizat actele la timp. Dar oare nu am plătit pentru asta? Şi oare nu e absurd? Pentru că s-au scurs nişte ani de când aşteptam cetăţenia ca pe venirea lui Mesia…

Singur nu aş fi reuşit niciodată să devin cetăţean român. Cetăţenia mea e câştigată de voi – de Mugur Grosu, dirijorul principal şi toţi-toţi-toţi care v-aţi indignat, aţi scris şi uneori aţi preferat să luaţi asupra voastră umilinţa pe care o simţeam eu. Ar fi meritat să jur în faţa voastră.

Ar mai fi multe de spus. Dar nu m-aş mai opri din scris dacă aş povesti tot. Într-o zi poate că voi face asta. Nu voi scrie pe carte SF. Şi o voi dedica vouă. Celor care mi-aţi dat cetăţenia.

Mulţumesc mult! Este victoria voastră. De fapt, a noastră!

P.S.: Numele meu era adăugat cu pixul la sfârşitul listei celor care trebuiau să jure. L-aţi adăugat voi!