Pizdeţ - o nouă perspectivă după 11 ani

În Jurnal de Chişinău a apărut un text  despre Pizdeţ semnat de Nina Negru, ce oferă o nouă perspectivă asupra primului meu roman, apărut în 2002. Pizdeţ-ul e numit "o carte cu titlu obscen semnată de Al.Vaculovschi". Moldovenii sunt mai pudici, m-am obişnuit deja să aud oamenii vorbind despre "romanul aşela" când e vorba de Pizdeţ. A, da, eu sunt Alexandru Vakulovski. Oricum, numele mi-a fost scris în toate felurile, aşa că nu poate fi vorba de vreo supărare. Puteţi să-mi spuneţi dacă vreţi - "scriitorul aşela". Îi mulţumesc doamnei Nina Negru pentru text. Iată-l:

OAMENI ŞI CĂRŢI // Lectura şi drogul

Într-un studiu despre lectură în Franţa Caterine Counot susţinea că numai tipul de „cititor slab” consideră lectura ca pe o deconectare completă şi o evadare din realitate. Ancheta naţională dedicată lecturii în RM (2008) a scos la iveală doar 13,5% de cititori care evadează totalmente din realitate prin lectură. 73,2% au răspuns că nu reuşesc să evadeze decât parţial, iar 9,2% – deloc. Ultimii precizează că nu tratează cartea ca pe un drog. Cei mai mulţi dintre cei care evadează preferă romane de dragoste, romane istorice, romane poliţiste.

Evadarea din realitate prin drog

Am constatat că o carte cu titlu obscen semnată de Al.Vaculovschi este foarte căutată de tineri. Nu m-a mirat prezenţa cititoarelor printre degustătorii jargonului drogaţilor de la Chişinău sau Cluj care populează acest roman. Tineretul este curios să afle despre experienţele celor care se desfrânează şi se droghează, descrise aici cu lux de amănunte. Ce m-a intrigat a fost că în acest roman lectura poate ajuta la ieşirea din evadare a „generaţiei Nirvana”.

Încerci să te dumireşti de ce se droghează personajul. Pentru a scăpa de urâtul din jur, el nu face decât să tot evadeze din realitate, trezindu-se doar când are de trecut vama de la Prut. Găsim în carte rânduri despre „spulberarea visului cu România” al tinerilor basarabeni veniţi acolo la studii, despre „podul de flori”, care a vrut să acopere „c… tul dintre RM şi România”.

La p. 68 citim despre starea celor care „bagă o iarbă” sau îşi găuresc venele şi chiar limba: „Acele zile în interiorul bulibuleatorului. De unde totul apărea altfel, mai isteric, mai colorat, mai fără nicio logică… Ochii se închideau şi priveau undeva departe. Departe de oameni, departe de simple sentimente, de gânduri. Departe este aici, în interior. De unde izvorăşte durerea, dar şi uitarea. Dar curva de memorie chinuie. Dimineaţa când te trezeşti eşti aproape întors cu totul în realitatea asta şi vezi că nu aici ţi-e locul, că aici e locul doar pentru durere, pentru sinucidere”.

Realitatea opacă, îmbătrânită, realitatea ca telenovelă este firesc să-i repugne unui tânăr care scrie. E nevoie de „senzaţii tari care s-o trezească din amorţeala ei puturoasă”. Ura pare a fi salvarea: „i-aş omorî pe toţi”.

Ierarhii şi între drogaţi: „Nu trebuie să te gruzeşti ca toţi bâcii, numai aşa ca să fie. Ei nu ştiu să se pricalească, nu înţeleg nimic, nu se pot ridica la cer, nu pot intra în muzică, literatură şi culori”.

Cititul ca ieşire din evadare

Noi ştiam de la cronicari că cititul este una dintre zăbavele cele mai plăcute, dar aflăm acum că această zăbavă este recomandabilă „când eşti rupt şi vrei să te întorci. Poţi sta o oră la o propoziţie, întorcând-o în toate felurile, încercându-i toate variantele de sens, imaginându-ţi-o în muzică, desenată. Pe bune, e ceva bestial uneori. Cititul în stare normală, aşa, ca să adormi mai uşor, e rahat, e total altceva. Cartea nu reprezintă atunci pentru tine decât nişte hârtie… În schimb, atunci când eşti drogat, cartea e o poartă spre altă realitate… e o oglindă prin care poţi trece… Dar în starea aia nu poţi citi cărţi proaste. Tâmpite da, e ceva genial şi în tâmpenie, dar cărţi proaste nu poţi pur şi simplu citi… Vrei să dai foc atunci la toate cărţile şi să baţi autorul”.

Iată şi preferinţele de lectură: în niciun caz romanul istoric, „tot c… tul ăsta istoric trebuie explodat”. Hip-hopul, cultura de cartier şi poezia anti-culturală sunt pentru personajul principal „poezia adevărată a realităţii imediate, necenzurate, de aia foarte dureroase”.

Un personaj străin în acest peisaj nu se putea numi decât Oaia. Capitolul „Meştere” de ea pare a fi scris. Aluzie la meşterul Manole: „Vrei să mă zideşti în rahatul tău de castel halucinatoriu? Meştere, nu eşti în stare să faci nimic, eşti varză, e p… ţ cu tine, vorba ta. Castele zici, da, da, castele, biserici din înjurături vrei să faci…”.

Îmi amintesc ce reacţie a avut colegul meu de bancă atunci când a văzut cărticica „Dafnis şi Cloe”, citită de colegi pe furiş la lecţii: „Dacă o citeşti, nu ştiu ce-ţi fac – nici nu mai vorbesc cu tine”.

Ce bine că a supravieţuit măcar o Oaie în cartea lui Al. Vaculovschi.

Nina NEGRU