Gherman Sadulaev în română

Dacă vrei să fii la curent cu literatura rusă contemporană, nu ai voie să-l ocolești pe Gherman Sadulaev, controversatul scriitor cecen de limbă rusă. În curând la Cartier va apărea Eu, cecenul - probabil cel mai cunoscut volum al lui Sadulaev. Traducându-l m-am bucurat, am transpirat, m-am enervat, m-am oripilat, m-am speriat, m-am întristat, m-am desfătat și lista poate continua.

Aștept s-o citiți și să vorbim despre ea. Ca momeală, vă dau începutul cărții (apărut în Punkt). În curând va apărea și alt fragment, în noul număr Tiuk!:

Cu o rândunică nu se face primăvară

Narațiune fracturată

(fragment)

Probabil aș putea trăi așa și în continuare. Dimineața să opresc alarma telefonului, să mă spăl pe dinți, să mă bărbieresc, să umplu cada și jumate de oră să zac în apa caldă, dizolvând visele nopții. Ziua să merg sau să plec, să sortez hârtiile, să-mi antrenez mușchii feței și ligamentele gâtlejului, să fac tot ceea ce se numește „lucru”, pentru care voi fi plătit. Seara să citesc cărți. Așa poți trăi veșnic. Ca și cum nu ar exista nimic altceva. Ca și cum nu ar fi existat nimic altceva.

Și dacă visele sunt doar vise, ele se vor dizolva dimineața în apa caldă.

Și dacă memoria înseamnă vise, ea se va dizolva în fluxul străzii.

Și dacă gândurile sunt despre vise și trecut; vise nu există, trecutul e un vis.

Și dacă inima...

Dacă inima nu se va opri.

Cândva se va opri.

Și eu îți voi povesti dragostea mea, groaza mea, singurătatea mea, durerea și bucuria mea, vina mea față de tine, mamă.

Oare o să poți să mă ierți? Îți amintești cum mergeam prin luncile tale, stăteam la izvoarele tale, îți cuprindeam copacii; tu torceai ca o pisică pe genunchi, cântai cu rândunicile, cu stelele albastre mă luminai. Eram mezinul tău și mă iubeai, știu, mă iubeai mai mult decât pe ceilalți. Poate pentru că eram bolnav, slab și timid. Mama întotdeauna îl iubește mai mult pe cel mai amărât. Alții sunt mândri, puternici, independenți, iar eu veneam la tine și-mi lăsam capul în flori și iarbă, mă mângâiai. Cuvintele se așezau în versuri și-ți cântam cântece și-ți recitam poezii, în tufe de scaieți, înalte cât un om. Și îmi zâmbeai, da, dar nu râdeai. Mă îmbrățișai cu crenguțe de salcie și mă ascundeai de alții; nimeni să nu mă vadă, nimeni să nu spună că băiețelul meu e neputincios și nebun, în el e tot sufletul meu.

Și te iubeam așa cum nimeni nu iubește. În nopțile grele, când gemeai de durere, plângeai, eu stăteam cu tine pe canapeaua noastră veche, îți mângâiam picioarele cu noduri de la depunerile de săruri, apoi cuvântul înfiorător „trombus”, îl ardeam cu sclipirea ascuțită a ochilor mei, îl dizolvam în lacrimi. Iar ziua iarăși adormeam la lecții, tăceam la tablă, nu răspundeam profesorilor, îmi luam carnetul de note și mă așezam. Nu puteam spune: mama mea e bolnavă. Mamei mele de trei zile nu-i trec durerile.

Apoi te-am părăsit. Mă sufocam, mi s-a făcut frică, era de nesuportat. Am fugit. E un păianjen imens, iată, se cațără pe pânza subțire, mi-e frică, mi-e frică, mamă! Îmi închid ochii. Și pe loc păianjenul dispare. Căci el e coșmarul meu, iar eu o să fug, o să închid ochii și el nu va mai exista.

2

De mult voiam să fug. Pentru că știam că trebuie să mori și o să mori greu, în chinuri. Nu puteam vedea asta. În mine trăia groaza, groaza, mamă!

Te înverzeai cu iarba proaspătă a poienilor, te înfrumusețai cu mușețel și păpădii, cu aurul neprețuit al toamnei. Iar eu îți simțeam sărurile de sub piele, îți beam sângele cu suc de struguri, era prea dulce, prea ridicat nivelul zahărului, așa a spus doctorul. Și cheagul de sânge, am văzut cum adânc sub pământ se mișcă încet pe arteră, tot mai aproape și mai aproape de inima ta fragilă.

Când cupa excavatorului a brăzdat corpul tău iubit, la marginea câmpului,  după casa noastră, m-am lăsat jos, mi-am lipit obrazul de trupul tău cald, aromat. El pulsa și respira și era bolnav, bolnav de presimțiri.

Presimțirile îmi umpleau creierul, în lungul drum dintre casă și școală număram în cap unitățile militare, vedeam hărțile operațiunilor, pierdeam scene de bătălii în care lupta se ducea pentru fiecare casă a ta, încă liniștită și pașnică. Astea nu puteau fi gândurile mele, erau gândurile tale, mamă, și tu le gândeai în mine. Și-mi era groază.

În ziua majoratului am încercat să fug pentru prima oară. Am venit din Petersburg, s-au adunat prietenii și prietenele de școală. Maturii plecaseră și noi beam vodcă dulce, care te ardea. Nefiind obișnuit, alcoolul m-a lipsit de conștiința exterioară; ca prin farmec, m-am ridicat și am ieșit din casă. În perspectiva drumului vedeam munții, era o zi senină și am  văzut îndepărtații munți albaștri. Și am mers spre ei. M-au înhățat, m-au tras înapoi. M-am rupt, am țipat: trebuie să merg, trebuie să plec în munți, noi toți ar trebui să plecăm în munți, altfel va fi târziu, degrabă va fi târziu! Nimeni nu voia să mă asculte, dar eu știam: a rămas foarte puțin.

Pe urmă mi-am pierdut puterile, m-am înmuiat și m-am lăsat dus la culcare. M-am trezit peste o oră, după ce era să mă înec cu vomă. Încercam să spun: să nu vă fie frică! Îmi amintesc tot, eu știu ce trebuie să facem. Au venit hoardele nomade, o armată uriașă, sunt sute de mii și praful ridicat de copitele cailor lor acoperă soarele. Vom duce lupta pe câmpie și aproape toți vom muri. Te vom apăra, mamă! Și tu îl vei boci pe fiecare dintre noi cu suc amar de ferigă zdrobită. Apoi, când vom rămâne prea puțini, ne vei spune: mergeți în munți. Lăsați-mă aici și să nu vă fie dor de mine. Mă voi preface moartă, sau nu, mă voi preface vie, îmi voi lăsa aici imaginea, golită de sânge, iar singură, noaptea, pe lângă focurile santinelelor, pe lângă corturile gigantice, mă voi strecura după voi, vă voi găsi în munți. Și, cândva, într-un izvor de munte, veți vedea fața mea, veți auzi râs de fată și veți înțelege că nu v-ați părăsit mama, și mama voastră nu v-a părăsit, ea e cu voi.

Noi așa am și făcut.  Am mers în munții albaștri și acolo, pe povârniș, mi-am construit un turn din blocuri de piatră și, alături, pe un mic platou, am așezat cavoul în care am trăit, când am murit. Și mama a venit, pe buza îngustă a prăpastiei s-a lipit gingaș de mine cu obrazul de pământ fertil, înverzea cu grâu și secară, sânii ei tari și fermi ca de fată mare creșteau în fiecare toamnă și eu picam la sfârcurile ei și ea mă hrănea.

Pe drum spre Vedeno, după Serjen-Iurt, în Munții Negri, acoperiți cu pădure de fag, erau tabere de pionieri. Eu am petrecut acolo o vară. Dimineața începea cu alinierea, gimnastica, micul dejun. Seara dansam pe asfalt. Noaptea ne furișam din tabără, săream gardul înalt și mergeam în Munții Negri. Știam unde-i cariera, de acolo luam argilă albă. Ne trebuia argilă ca să ne facem turnuri.

Fiecare cecen trebuie să știe să-și construiască un turn. Ne modelam turnurile din argilă albă, piramide trunchiate, cu creneluri pe acoperiș. Șlefuiam argila cu linguri de aluminiu, scoase clandestin din bucătărie, apoi o uscam la soare. Din tabăra de pionieri fiecare își aducea câte-un turn. Bărbatul trebuie să știe cum să-și facă turn, pentru că va veni timpul când vom pleca în munți. Și vom construi turnuri ca să rămânem vii.

Turnul meu era în bibliotecă. Odată, sora mea, ștergând de praf rafturile cărților, l-a atins, turnul a căzut și s-a spart. Sora, serioasă, a adunat toate bucățile, le-a lipit, și, ca să nu se vadă crăpăturile, a vopsit turnul cu lac roșu de unghii. Acum turnul meu era roșu ca sângele.

Peste 14   ani, sora mea va cădea în piața satului, doborâtă de valul exploziei unei rachete de tipul „sol-sol”, lansată de un submarin din Marea Caspică. Voi zbura la Nazran, voi intra în camera de spital, o voi lua în brațe și o voi duce la avion. Vom merge la Petersburg; și doctorii de acolo, jumătate de an, o vor aduna și o vor lipi.

3

Au trecut trei sute de ani, nomazii s-au ucis unul pe altul și s-au așezat în stepă, s-au lăsat norii de praf ridicat de copitele cailor. Atunci m-am întors. Îmi amintesc cum am atins cu plugul de lemn pieptul tău supt, bătătorit de copitele taberelor militare. Și era uscat, sterp. Am căzut la pământ, te-am îmbrățișat și am plâns, mamă. Pe urmă am săvârșit ritualuri. Vara prindeam zmeie și le agățam de copaci. Devastam cuiburile de ciori. Am arat albia râului uscat, într-o parte și-n alta. Și ne uitam la munți. Și te-ai întors la noi, mamă. În altă primăvară, timid, ți-ai dezgolit umărul, s-a întors un strat de pământ și din nou pentru noi a curs lapte.

Nu trebuie să ne fie frică, atunci când va veni moartea, vom merge în munți și vom construi acolo turnuri.

4

Dar n-am plecat în munți. Am urcat în tren și m-am întors în orașul nordic. Și n-am fost alături de tine. O să poți să mă ierți, mamă?

N-am fost alături de tine când au picat primele bombe grele, nu aveai cu ce să-ți acoperi  corpul, rochia ți s-a rupt, rănile craterelor ți-au răscolit trupul femeiesc și cerul a închis ochii. Trebuia să mă arunc peste rănile tale, trebuia să te apăr măcar de o schijă, să-ți spăl corpul cu sângele meu, să-mi lipesc fața de tine și să-ți sorb durerea, dar nu am fost alături de tine.

Tu te grăbeai spre adăpostul antiaerian, deja semioarbă, cu picioarele bolnave, la braț cu prietena și vecina ta, asistenta medicală rusoaică, iubită de toată localitatea, se numea tanti Dusea, toți își amintesc de ea, șchiopăta de la naștere, pilotul militar, distrându-se, trăgea în voi cu mitraliera, tu ai început să plângi și te-ai așezat pe marginea drumului. Pentru că nu puteai merge mai repede cu picioarele obosite, deformate de la săruri și cu venele umflate, tanti Dusea s-a așezat alături și a plâns și ea. Pilotului i s-a terminat muniția și a plecat. Ți-ai ridicat mâna albă, ai împins-o sus, te-ai uitat la cer cu ochii aproape orbi și ai spus: “Să fii blestemat!”.

Tu nu aveai „stinger”-uri, tunuri antiaeriene, rachete „sol-aer”, radare de apărare aeriană. Doar blestemul tău, adresat cerului,  cu şleahta de îngeri neputincioşi, către pilotul militar de la manșa bombardierului. Şi cerul s-a acoperit de nori, trei zile a plouat. Iar pilotul a fost răpus dintr-un singur foc de AKM, l-au găsit la pământ, încurcat în paraşută, şi i-au tăiat gâtul.

Dar eu nu eram lângă de tine.

Şi când erai zdrobită de şenilele grele ale tancurilor, când accesele durau zile întregi, când pierdeai sânge, cădeai împreună cu casele în urma exploziilor bombelor cu vacuum, când gemeai încet de durere în ultima cameră a casei noastre, când deja nu mai ascundeai zgârieturile schijelor de pe pereţi şi nu montai sticla, eu nu eram lângă tine.

Şi mi-era frică să te revăd când mă voi întoarce.  Îmi era frică să mă uit în ochii tăi. M-am întors şi am înţeles că degeaba mi-era frică să văd în ochii tăi reproşuri. Când m-am întors şi ţi-am văzut ochii, în ei nu exista reproş. Ei erau orbi. Şi casa era oarbă, cu ferestre fără ochiuri.

Dar tu mi-ai luat mâna şi mi-ai spus: „Bine ai venit, fiule! E bine că eşti acasă”.

(foto de pe contul de Fb al scriitorului)