joi, 27 octombrie 2011

Kafka şi Gura Căinarului

...mix între Kafka şi Gura Căinarului în tunelul de pe Moscovei.

În Chişinău Kafka e ca apa minerală:) Parte din viaţa ta.

joi, 20 octombrie 2011

O poză, un afiş, un desen

cu Antonia, portretista scriitorilor şi Loredana, de Crăciun, Tomeşti. Foto Moni
un afiş pe care l-am comis ieri, pt. Republica
...şi portretul lui Radu Vancu, făcut de Antonia, desigur:)

duminică, 16 octombrie 2011

Măcel în Georgia şi evenimente la Braşov şi Bucureşti




Azi e o zi plină, şi braşovenii, şi bucureştenii au evenimente mai mult decât interesante. Pentru noi, ceilalţi, un fragment din lectura lui Dumitru Crudu din Măcel în Georgia la SIC, Republica, Biblioteca Naţională, Chişinău, 2011.

miercuri, 12 octombrie 2011

Fără titlu sau tânguirile lui Cosmin Perţa (bonus - portret de Antonia)


Ultimul volum al lui Cosmin Perţa, Fără titlu, mi s-a părut unul de tânguiri adaptate vremurilor noastre. Găsim în Fără titlu toate elementele tânguirilor: tristeţea, moartea, căinţa, autocompătimirea, autoflagelarea interminabilă, singurătatea. Probabil singura deosebire faţă de tânguirile creştine e lipsa lui Dumnezeu, eul poetic al lui Cosmin Perţa nu-l găseşte, de aici venind şi o tristeţe fără margini şi un fel de silă a unui om bun.

Personajul lui Cosmin Perţa se flagelează de la un capăt la altul al cărţii, chiar şi atunci când ia o pauză de respiraţie, revine după asta cu o asprime şi mai mare. Chiar dacă de la început mi s-a părut că Perţa ar face un tribut textualiştilor optzecişti, nu-i aşa: referirea lui la scris în volum vine tot ca un element al tânguirilor, al bătăii de joc faţă de sine, ca şi cum nici scrisul nu mai poate schimba ceva (Pentru că „A trecut timpul iluminării/ a rămas doar timp de căinţă/ şi de durere”). Cred că de aici vine şi titlul volumului: Fără titlu. E ca şi cum eul poetic din volum nu merită nici măcar un titlu pentru tânguirile lui.

Există totuşi un refugiu, în amintiri. Şi amintirile sunt pline de morţi şi de morţi violente, chiar dacă au şi fragmente duioase. Fragmentele duioase sunt oricum îngropate alături de morţi. Este doar un trecut, şi acela dubios, pentru că el menţionează de mai multe ori că nu ştie dacă-şi aminteşte bine, dacă nu cumva şi amintirile lui sunt false.

Fără titlu e un volum pe care dacă l-ai deschis – vrei să-l citeşti până la capăt. Nu e nici douămiist, nici optzecist, chiar dacă autorul lui se pare că a însuşit bine literatura vremii. E o carte pe care când ai terminat-o, vrei s-o mai reciteşti. Felicitări, Cosmin. Ai făcut din poezie şi un bici.

Vreau să adaug aici un poem, care mi se pare reprezentativ pentru volum:

FĂRĂ TITLU 11

Rumeg în minte câte puţin din tot ce-am făcut.
N-am făcut lucruri mari,
Dar nici lucruri de nimic n-am făcut.
Rumeg aşa, ore întregi, până când obosesc,
Şi mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la nimic.

Chiar la nimic mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că nimicul acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau nimicul, îl mângâi, îl leagăn
Şi îl pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi nimicul se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Înlocuiesc nimicul cu binele.
Mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la bine.

Chiar la bine mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că binele acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau binele, îl mângâi, îl leagăn
Şi îl pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi binele se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Înlocuiesc nimicul cu o femeie.
Mă aştern pe saltea, mă înfăşor într-o plapumă rece
Şi mă gândesc la femei.

Chiar la femei mă gândesc eu când mă gândesc,
Pentru că femeia aceasta este atât de mare
Încât nu mai am loc de ea.
Şi ea vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci eu iau femeia, o mângâi, o leagăn
Şi o pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi femeia se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

Mă aştern pe saltea.
Mă înfăşor într-o plapumă rece.
Mă gândesc la mine.

La mine mă gândesc eu, de fapt, când mă gândesc,
Pentru că minele acesta este atât de mare
Încât nu mai am loc de el.
Şi el vine mereu şi se aşază la picioarele mele
Şi se încovoaie şi plânge.

Atunci mă ridic de pe jos, mă mângâi, mă leagăn
Şi mă pun la loc de cinste, pe perna mea
Şi nimicul se tânguie şi geme
Şi eu mă-ntristez.

*Cosmin Perţa, Fără titlu, Ed. Paralela 45, 2011