vineri, 15 noiembrie 2019

Ciufii de pădure din Timișoara

Îl invidiam și îl invidiez pe Vadim Șterbate că are niște ciufi minunați la îndemână, la Soroca, cărora le poate face poze când are el chef. Recunosc că m-am gândit să trag o fugă până acolo sau până la Iași, unde Radu Andriescu a pozat un copac împodobit cu zeci de ciufi.


Între timp, ajuns la Timișoara, la lansarea volumului Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (fiți atenți cum e viața: titlul are și cuvântul a zbura, iar evenimentul a avut loc la librăria La două bufnițe :) ), surorile Seculici mi-au povestit cum Ghenadie Popescu, într-o curte din centru, le-a zis că uite ce s-au mai găinățat bufnițele astea. Ligia și Laura îl știau mai glumeț pe Ghena, dar cum să faci chiar astfel glume despre fete, se gândeau ele (la librărese, desigur, nu la bufnițe).


Eu m-am prins despre ce e vorba și am început să mă lamentez: uite cum toți au noroc în viață să vadă bufnițe, numai eu nu! Apoi m-am gândit și au întrebat fetele unde anume a zis asta Ghena. Am căutat și am găsit curtea cu un castan împodobit cu cel puțin 12 ciufi (după cum i-a numărat Moni, dar s-ar putea să fi fost mai mulți, că se ascundeau după frunze).


Luați de aici bucurie, înțelepciune și frumusețe!





PS: mai multe despre ciufii de pădure aici


vineri, 18 octombrie 2019

Cucuveaua din Ulpiana /Gračanica


După ce am trecut pe la mănăstirea din Gračanica, am mers pe un drum de la marginea orașului spre ruinele romane Ulpiana. La început am găsit cimitirul și căsuțele din stuf, unde bănuiesc că stau arheologii și paznicii. 



 Apoi am luat-o spre centrul Ulpianei, printre alte ruine descoperite.
Ruinele arată impresionant, sunt tăblițe care te fac să-ți dai seama pe fundamentul cărei clădiri/ instituții stai.




Când am ajuns, am văzut un păsăroi care a zburat de-asupra ruinelor, dar n-am apucat să-l fotografiez. Se pare că ne-a pândit, că a apărut iar atunci când ne-am oprit. Am mers după el, în arătură.
Supărat, că l-am descoperit, s-a ascuns după un bulgăre, dar Moni l-a văzut iarăși repede.


E o cucuvea! Paznicul ruinelor din Ulpiana.








vineri, 23 august 2019

B. Fundoianu/ Benjamin Fondane - HERȚA



B. Fundoianu/ Benjamin Fondane


(portret de Constantin Brâncuși)






HERȚA




I

în tîrg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fîn.

Vîntul nisip aduce, fierbinte, în plămîn,

şi fetele aşteaptă în uliţa murdară

tăcerea care cade în fiecare seară,

şi factorul, cu gluga pe cap, greoi şi surd.

Căruţe fugărite de ploaie au trecut,

şi liniştea în lucruri de mult mucegăieşte.

În case oameni simpli vorbesc pe ovreieşte.

Gîşte, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz;

auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,

cum învecheşte frunza în clopote de-aramă —

auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnă

şi diligenţa care vine din Dorohoi.

Pustiu, din şes, se urcă cirezile de boi,

şi cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge —

cu ochii roşii, tîrgul, cuprins de spaimă, muge.


1917






II




Colombei


Suişu-i greu la casă pe aţe de poteci;
de sînge drumu-i galben unde-au scuipat dovleci
şi-i creştere de sfeclă, de mărării, de ceapă;
iată, după ureche, izvoarele de apă,
şi dimineaţa, ca o zăpadă, între noi;
cald unghii de mireasmă pe cîte-un muşuroi
şi au ţipat cocoşii pe bolovani de soare.
E toamnă ca-ntr-o pară cu zeamă de răcoare.
Vacile şviţeriene, cu şorţul alb, mugesc.
Ziua de astăzi intră-n conacul boieresc
şi vinele pe mîna legumelor sînt clare.
Boii sub pălărie de paie merg să are
pe jos, şi-şi freacă somnul neisprăvit de stîlpi;
au în narine-un miros de lapte şi de rîpi
şi se pornesc în silă să spargă arătura —
pe după gard, de unde a început natura.






III




Noaptea mînă din spate căruţele cu fînuri,
şi stele, poate rouă, mai cad şi-au mai căzut.
Copacii stau în cale, ca tot atîţia cerbi —
şi umbre, pe pămîntul moale, au desfăcut.


Ţăranii dorm pe finul plin de mireasmă udă
şi au plămînul umed de noapte şi de fîn.
Frunze-au căzut, sau osii au scîrţîit; ascultă:
gîfîie respirarea pămîntului bătrîn.


Dacă n-ar fi în cale codrul pletos să-i sperie,
boii, de somn, s-ar pune jos, pe genunchii moi.
Carele merg de parcă ar sta pe loc. Septembre
chiuie singur, lîngă umbrele mari de boi.


Vara s-a dus, cosită în car — şi-a aruncat
stelele-n baltă, toate, cîte mai fură clare;
şi ultima tăcere, lungă, s-a aşezat;
vacile mîne-n ierburi, or să le-afle-amare.


Natură nencepută şi noapte nencepută,
lasă să-ţi culc în pene sufletul meu bătrîn,
şi lasă-mă, cu boii, s-aştept din nou, în ierburi,
vara care se duce în carele cu fîn.
1921






IV




Bătrînii de la casa cea veche ne-au ieşit
în poartă, la grilajul de iederă coclit,
şi-aveau în ochi un zîmbet de iaz de şes, cuminte.
Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?
Livada zvîrlea pietre în zarzări şi-n caişi.
Gutuie, după geamuri, cu pielea linsă, îşi
spuneau cuvinte-n care se-mpreunară piane.
Divanul ca o pară se înmuia, motane,
şi era bine-n vechiul fotoliu moldovean,
cu frunze de lemn smulse din lustru, an cu an.
Ne-ascund atît de bine albumele cu clampă
de-a lamă, tinereţea! Trecutu-i lîngă lampă
şi plină e oglinda cu cute în obraz.
E-aşa de lungă vremea de cînd nu mai e azi
şi stearpă şi molîie ca o convalescenţă.
Aştepţi în toată seara aceeaşi diligenţă
care debarcă aceiaşi ovrei ce se întorc.
În case, ştiu vapoare ce pleacă spre New York
şi bancuri unde-oceanul a descărcat ciolane.
Un far mai face semne de spaimă prin obloane,
şi-atît. Te duci la gardul de iederă coclit:
doi tineri bat în poarta cea veche. Ai ieşit
şi ai în ochi un zîmbet încremenit cuminte,
de iaz de şes, în toamnă. Îţi mai aduci aminte?
1922






V




În toamna asta ziua — de ce? — s-a micşorat.
Cîmpul pustiu şi negru s-apropie de sat
de parcă vrea prin garduri de lemn să se strecoare,
să mai pătrundă încă o dată în hambare.
Mai e ceva pe-aicea şi nu-i, din ce-a trecut;
casele, după geamuri, au duşumea de lut,
şi au cerdacuri, lîngă camere goale, unse
cu baligă, de ploaie şi de urzici împunse.
Poate-ar mugi aicea, de-ar fi să fie, vaci;
viţa se ţine-oloagă cu mîna de araci
şi-aşteaptă-acum, cînd ţîţa a încetat să-i crească,
ploaie s-o-ngălbenească, ploaie s-o putrezească.
Şoseaua ca o talpă s-a rupt de-atîtea ploi.
Trec porcii, cei cu suflet de baltă, spre noroi,
trec porci urîţi, să doarmă stupid într-o băltoacă –
ca haosul pe lume din nou să se desfacă.


1918






VI






Vacile-n Vatra-Dornii calcă-n asfaltul ud
de ierburi, cu privirea marină din trecut,
şi mugetul de guşă legat, ca o talangă —
ca-n Herţa cînd tăcerea mă-nzăpezea pe-o bancă.
Îţi amintesc: amurgul căzut pe jos de somn,
în tîrgul cu şopîrle sub pietre, făr-un pom,
cu coperişuri trase peste ferestre glugă,
ca ziua să se-ntoarcă, prin curte, ca o slugă.
Cine-aducea deodată cirezile din cîmp?
Aveau şi-atuncea ochiul de sticlă, gîtul strîmb,
dar aduceau în uliţi baliga din păşune
şi în surîs o scamă din soarele-apune.
Seara, un murmur negru creştea din sinagogi:
cereau desigur — altfel ai fi voit să rogi —
ca să-i ferească cerul, cum le-a ferit strămoşii,
de panica adusă din cîmpurile roşii.
Deodată, după geamuri se aprindeau făclii;
o umbră liniştită intra în prăvălii
prin uşile-ncuiate şi s-auzea la masă.
Tăcerea de salină încremenea în casă
şi-n sloiul nopţii jgheabul ogrăzii adăpa.
Bunicul între flăcări de sfeşnic se ruga:
“Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine
de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime!"
Tavanul plin cu îngeri de ghips urca în cer;
ce foc în sfeşnicarul obloanelor de fier!
Un suflu-n viscolire se limpezise parcă,
şi casa, clătinată în noapte, ca o barcă,
se desprindea din strada tîrgului şi plutea.
Somnul, ca un paharnic, fără oprire bea
şi nu mai ştiu cu cine vorbea bunicul.
Nime
nu asculta cum dînsul plîngea, din adîncime,
şi-amesteca în capul nepotului său timp
ruga din casa scundă cu mugetul din cîmp.






VII






E cîmpul lung şi-o greblă e-un pieptene în fîn.
În ziuă, munca ară, pămîntul e bătrîn,
şi-au înflorit petala cea vînătă scaieţii.
Izvoarele purcese din ţîţa dimineţii
bat în pietrişul tare şi sec de pe şosea.
E toamnă de lumină sălbatecă şi rea.
Boi surzi, fără sprînceană şi cu urechea bleagă,
pornesc să ducă plugul în ţelina săracă,
să puie-n ea lumină de grîu, orz pentru cai —
şi li s-au prins de coadă, cu unghiile, scai.
E-aşa de calmă ora în suflet şi-n coline,
că sîngele naturii continuă în tine,
şi ţelina arată continuă în noi.
Pe dealuri arătura aleargă după boi,
şi nu-i nimic: pămîntul e nesfîrşit şi-i ocru.
Şi omul trece iarăşi prin ziuă, mediocru,
şi-njunghie lumina ca un cuţit de foc.
— Dar dacă poţi, priveşte ici, în pămîntul copt,
sub flacăra-n genunche la căpătîiul nopţii,
figura nevăzută, teribilă, a forţii.


1918




VIII




Linei


Un murg cu coamă creaţă mai paşte-n iarbă soare.
Pămîntul creşte-o umbră pe dînsul, de răcoare,
miroase lung cu fînuri şi sperios de-amurg,
printr-un ţăruş, cu-o sfoară, se ţine scai de murg.
Ghiceşti cum gologanii şi-i numără părîul;
în linişte s-aude cum încolţeşte grîul
şi trec ţărani cu rapăn, ca nişte boi; trec boi
cu pîntecele pline de miros de trifoi
şi idioţi de toamnă; şi toamna e cuminte
peste ţărani, şi peste ovăz, şi peste linte.
Talanga scoate luna şi-o sprijină-n amurg;
nu-i nimeni să asculte cum lucrurile curg
şi cum se pierd în drumuri căruţele cu paie.
Şi iată; noaptea-şi sparge haotica păstaie
şi leapădă, prea coapte, seminţele de sus;
şi numai murgul singur, legat de un ţăruş,
rumegă rotogolul ce iese din genună
şi-şi pune la ureche petele lungi, de lună.


1918





PS: I-am dedicat lui Fundoianu ultimul meu volum, Priveliști, apărut la Charmides în 2017. Am postat aici acest poem minunat pentru că nu l-am văzut în întregime undeva pe net și e păcat.