marți, 29 decembrie 2020

Vladimir Lorcenkov: Pizdeț cu motănașul

 

Zilele trecute a apărut nr. 4 din 2020 al revistei de proză Quadrat, fondate și îngrijite de Nicolae Spătaru și Grigore Chiper. 
Avem multe de citit din ea, dar am găsit și textul lui Vladimir Lorcenkov despre Pizdeț, tradus în română de Veronica Ștefăneț. E chiar un cadou frumos de Crăciun. 
Sărbători fericite!
P.S.: Găsiți tot numărul aici


Vladimir Lorcenkov

 

Pizdeț cu motănașul

(traducere de Veronica Ștefăneț)

 

Sunt foarte bucuros să aflu nu doar că romanul lui Alexandru Vakulovski a fost editat la o editură foarte bună – Polirom, dar și că se bucură de succesul meritat. Cred că e un motiv să-l felicit pe Alexandru, dar și să zic câteva gânduri despre.

 

În primul rând, Pizdeț e un roman minunat, pe care l-am citit de două ori. Mai întâi în limba română (româna mea e jalnică, dar funcțională, eu vorbesc rău, dar citesc bine. Să zicem că eu știu româna un pic mai bine decât scriitorul Vodolazkin știe rusa), a doua oară – în traducere amatoricească în rusă. Paradoxal, însă traducerea amatoricească, un pic stângace și pe alocuri inexactă, a ieșit minunat, deoarece a reflectat perfect maniera de scriitură impresionistă a lui Alexandru. A ieșit astfel de parcă Alexandru însuși își povestește romanul, potrivind cuvintele și, după părerea mea, acesta e meritul special al traducătorului. Din păcate, deocamdată n-am văzut acest roman editat în limba rusă, însă sper că mai devreme sau mai târziu acest lucru se va întâmpla. Și atunci cititorul rus îl va descoperi pe scriitorul Vakulovski-junior (Alexandru are și un frate scriitor, Mihail), iar Alexandru va desoperi cititorul rus – binevoitor, atent, însetat de literatură.

 

În al doilea rând, Alexandru nu doar că e un scriitor minunat, ci, după cum probabil v-ați dat deja seama după titlul provocator al romanului, e scriitor din Basarabia, care și-a ales identitatea română (cum eu, de exemplu, mi-am ales-o pe cea rusă). El e un pic (doar cu câțiva ani) mai tânăr decât acea generație din Moldova care s-a aruncat pe ușile României, larg deschide de București la sfârșitul anilor 80 (ku-ku, Kremlin). Am văzut cum Basarabia se românizează și asta s-a întâmplat sub ochii mei, în decursul vieții mele, și un rol considerabil în acea românizare l-au avut oamenii ca Alexandru. Dacă credeți că eu, fiind rus, simt față de acest fapt vreo mânie – greșiți amarnic. Eu privesc asta ca un meci de rugby între Franța și Scoția în Turneul celor Șase Națiuni, și chiar dacă țin cu Franța, savurez jocul Scoției și le admir în acest meci superioritatea. Totul a fost onest. Un roman n-are ce reproșa unui franc în Galia. «Nu trebuia să plecați». Mai mult, românii din Basarabia au avut noroc cu arbitrii (ku-ku, Kremlin!).

 

În al treilea rând, îi respect profund pe Alexandru și pe soția lui – poeta Moni Stănilă pentru activitatea educațional-culturală pe care o duc în Basarabia deja de mulți ani. Ei organizează întâlniri cu cititorii și scriitorii, lecturi, expoziții, conferințe, ajută mult tinerii poeți și scriitori, meritul cărora e că sunt scriitori și poeți de limbă română (cât e de diferit asta de noi, rușii). Ba mai mult, foarte des ei aduc în Moldova cultura – o zic fără patetism, moldovenii sunt o națiune agrară, iar cultura și pământul sunt la poli diferiți – neținând cont la care ramură a culturii aparține omul pe care îl ajută și chiar în ce limbă vorbește. Astfel, au contribuit și la lecturile poetului Vadim Lungul, care nu doar că nu vorbește româna, dar și are viziuni marxiste (Alexandru deloc nu le împărtășește și la acest capitol împărtășesc categoric viziunile lui Alexandru). Doar pentru că e un poet bun. Alexandru și soția sa fac toate astea deja de 20 de ani – atenție – pe gratis. Pur și simplu. Din dragoste față de artă (un caz rar în care această îmbinare de cuvinte comună se folosește în sens direct). Se înțeleg cu bibliotecile și librăriile. Pentru comparație vreau să vă amintesc că în Moldova din partea Federației Ruse de mulți ani „activează” organizații de genul fondurilor de dezvoltate, cluburi de cooperare, forumuri de presă, cluburi ale kgb-știlor puturoși de la mass media, fonduri ale kgb-știlor puturoși de la cooperarea culturală, asociații de căutare a pisicii negre într-o cameră întunecată, organizații de căutare a rusinilor (numai nu cuvântul ruși!)  și altor, să zicem lucrurilor pe nume, spălătorii  financiare (la construcția palatului Fondului de dezvoltare s-au cheltuit la 5 milioane de dolari, iar ei fac acolo transmisiuni de la olimpiade) rezultatul cărora e același. Nul. Zero.

 

(Un moment important. Însăși prezența oamenilor ca Alexandru și Moni – pentru un artist e ca un fel de marker, ca florile de pe o planetă necunoscută dintr-un film SF. «Scoateți scafandrele, se poate respira». În Moldova, ca artist, din păcate, mi-a lipsit acest sentiment,  l-am căpătat doar atunci când i-am cunoscut. Îmi pare rău că am cunoscut acest minunat cuplu atât de târziu. Sunt convins că în caz contrar decizia de a emigra din Moldova mi s-ar fi dat mult mai greu (pe de altă parte, altfel n-aș fi scris romanul meu cel mai bun „Town Down / Regele Muntelui”, iar pentru scriitori, din păcate, cărțile sunt mai importante decât viața)

 

În al 4-lea rând, vreau să revin la roman, deoarece literatura e mereu mai importantă. Vi se poate crea impresia că Pizdeț e un fel de speculație pe trecutul sovietic, pe trecutul comun („ei ne impun să ne rugăm la Stalin și să înjurăm”), dar nu este așa. Cum am zis deja, Alexandru e un scriitor adevărat. Romanul său nu este despre politică, dar despre tinerețe în secolul dărâmării existenței, un text care putea fi scris de Boris Vian, de s-ar pomeni acesta la sfârșitul anilor 80 în Moldova încă sovietică, dar deja nu prea. Lumea văzută cu ochii omului care face poze instantanee, uneori ciudate, poze în creier, suprapunând imaginația peste realitate. O lume care se fragmentează într-o multitudine de bucăți. Nu uitați că Alexandru aparține culturii române, iar românii sunt maeștrii absurdului. Desigur că în textul lui Alexandru n-au lipsit și elementele exotice, ca argoul, dar totul arată foarte organic și la locul potrivit, precum înjurăturile rusești din filmele lituaniene (letone?) «Zero», din care am aflat că înjurăturile rusești sunt de fapt limba letonă (dar nu e cazul limbii române, să mă credeți).

 

În al 5-lea rând, îl cunosc pe Alexandru personal și îmi este simpatic nu doar ca artist, dar și ca om. Mai mult, el provine dintr-o ramură familială din satul Martanoșa din gubernia Ekaterinoslav (în prezent Ucraina, raionul Kirovograd), de unde provin și eu după linia maternă. Un sat cu aceeași denumire mai este și în Ungaria, populat de nativii din Serbia (sau în Serbia și locuiesc acolo unguri? în Austro-Ungaria totul e încâlcit), dacă nu greșesc. E în regulă, deoarece românii sunt o națiune, iar națiunea e un concept politic (sunt români etnici sârbi, sunt români etnici maghiari, există români etnici slavi, dar cu toții sunt români, deoarece au un stat - România și acesta este pentru români). Pentru moldoveni e un loc de cult, există și un slogan cunoscut, care la sfârșitul anilor 80 sună astfel:

 – Noi, moldovenii, din Martanoșii venim ("poporul nostru din Martanoșa").

 

Și iată, un sat acum ucrainean a dat Moldovei pe cei mai mai buni doi scriitori – unul rus și altul român...

 

Ei bine, cum mai zic bătrânii din Moldova: „totuși cei mai frumoși sunt din satul Martanoș!” Am să zic mai multe. Când am urmat provocarea lui Ramzan Ahmadovici Kadîrov și mi-am ras pleata deasă – până-n ziua de azi e foarte deasă, pur și simplu îl respect pe Ramzan Ahmadovici, de asta mă rad cu regularitate – și de asta noi cu Alexandru semănam ca două picături de apă.

 

În al șaselea rând, de fiecare dată când întâlnesc oameni care reprezintă cultura română, care acum după părerea mea se află în ascensiune – ei sun capabili să fie autoironici (uitați-vă la filmul “Miami Bici”), să fie triști (“La Gomera”) și o fac cu dragoste de sine (priviți și citiți orice), eu simt nu doar bucurie pentru ei. Această comunicare îmi lasă și un gust amar. Acest sediment se cheamă invidie. Sunt invidios să văd oameni care deschis și curajos se numesc scriitori, regizori, poeți, pictori români, care sunt mândri să fie așa și pe care pe care statul român îi respectă și-i salută, îi sprijină pentru faptul că ei creează în continuare cultura română. N-a fost întâmplătoare repetarea continuă a cuvântului “român”, ca să accentuez contrastul (știm cu toții ce atitudine are Federația Rusă față de cuvântul „rus”, scos din dicționare). Și asta cu toate că semnificația culturii ruse – cu toată stima și dragostea față de cea română – e foarte-foarte mare.

 

Dar să nu zic chestii triste. Dacă aș fi avut ocazia să vorbesc cu președintele României, aveam să-i zic că de mult e cazul să-i onoreze pe Vakulovski și pe Moni Stănilă cu cele mai înalte ordine de stat, să le onoreze pentru faptul că ei, doi români, au anexat Basarabia României. Și au făcut-o fără nicio împușcătură. Iată un astfel de pizdeț e în Basarabia, Kremlin.

 

Te felicit, Alexandru! Meriți!

 

P.S.: Ideea unui stat unitar pentru poporul român – regatul Dacia, aparține celei mai mari împărătese ruse - Ekaterinei a II-a. Românii au făcut totul precum a planificat Majestatea Sa și au câștigat. Iar noi... Mamă-Împărăteasă, am pierdut trenul.

 


vineri, 5 iunie 2020

Capîntortură (sau cum se uită și păsările după noi)


Anul trecut, de Paști, mi-am tot sucit gâtul după păsări la Baloșești. Nu degeaba, până la urmă am găsit o pasăre care își sucește gâtul mai mult decât mine: capîntortura. 

Numele l-am aflat de la Ticu, desigur, deși inițial eu am înțeles caprantortură.


Capîntortura a avut o luptă serioasă cu pițigoii albaștri pentru o scorbură într-un măr bătrân.





Iată și cântecul și răsucirea capului:)





luni, 1 iunie 2020

Grangurul & ciocănitoarea neagră




Moni tot spune că sunt egoist, că nu vă arăt păsările pe care le fotografiez (între timp). Bine, bine, luați de aici niște minunății. Sus e un grangur, pe care l-am prins săptămâna trecută la Dendrariu. Deși îi știu cântecul de mai mulți ani și din când în când vedeam câte-o pată galbenă în zbor, doar acum am reușit să-i fac poză și anul trecut în august, la Antonești. De granguri povestea socru-meu, Ticu, iar eu în ignoranța mea îl corectam: graur-graur! Ei bine, a avut dreptate, ca întotdeauna. Mai multe despre granguri aici.

Mai jos e o ciocănitoare neagră, pe care am văzut-o în pădurea din Buiucani, chiar înainte de-a ne interzice să ne plimbăm prin parcuri și păduri. O mai zărisem pe la Baloșești, dar nu reușisem să-i fac poze până acum.

OK, gata pe azi, mă duc să ascult codroșul din nuc :)