miercuri, 5 septembrie 2018

E urâtă, dar și analfabetă

Am urmărit uluit din România evenimentele din Moldova. Dacă până acum încă mai aveam impresia că anumite lucruri s-au schimbat, mulțumită presiunilor Uniunii Europene, aceste zile de sărbătoare au demonstrat din plin că batem pasul pe loc din anii 90.

Văzusem la începutul anilor 90 doi polițiști beți morți, ținându-se unul de altul, mergând prin mijlocul unei străzi din Buiucani. Șoferii îi ocoleau cum puteau, desigur fără să protesteze, pentru că atunci polițistul avea întotdeauna dreptate, fie el și „țapăn”, pentru că avea baston și pistol. Aceiași polițiști breji au bătut tinerii (pe unii i-au și omorât) pe 7 aprilie 2009. Pentru că cei de la putere s-au schimbat atunci, miliția a părut că se rușinează, mai ales că avea un ministru care amenința că-i dă cu capul de bordură pe cei care nu-l ascultă.

După jaful secolului, deși au fost proteste continuu, miliția parcă devenise poliție, n-a făcut exces de forță, ceea ce i-a făcut pe protestatari, până la sfârșitul verii din anul acesta, să se mintă strigând: „Poliția e cu noi!”

 Ei bine, poliția nu e cu noi. Și degeaba se numește poliție dacă execută comenzi politice, dacă bate protestatarii pașnici, cum s-a întâmplat deja de două ori într-un timp atât de scurt.

 Ultima ispravă a fost agresarea unioniștilor și a deputatului român Constantin Codreanu. Dar „agresarea” sună prea civilizat, cei care au fost martori spun clar că protestatarii pașnici au fost loviți, târâți, bătuți. Cum a scris președintele ODIP, Vlad Bilețchi: „am mai încercat încă o dată să ne apărăm interesul legitim și am fost agresați din nou, cu o cruzime și bestialitate pe care n-am mai întâlnit-o NICIODATĂ!”

 În plin An Centenar al Unirii, miliția moldovenească și-a permis să interzică Marșului Centenar să treacă Prutul, i-a aplicat o interdicție lui George Simion, a sechestrat două autobuze românești, a agresat oamenii pașnici veniți la Adunarea Centenară, printre care și deputatul român Constantin Codreanu, i-a alungat apoi pe cetățenii români veniți la Adunare. Cu așa miliție vor Plahotniuc și guvernarea în UE?

 Există o vorbă românească: e urâtă, dar e proastă! Parcă ar fi despre poliția moldovenească. E destul să te uiți la comunicatul IGP, scris parcă de un analfabet (și nu mă refer la lipsa/ prezența diacriticelor):

 „În conformitate cu prevederile declaratiei prealabile din 27 martie 2018 ale AO Credința Patriei, Unirea ODIP, Tinerii Moldovei, au solicitat ca în perioada 01-02.09.2018, în Piața Marii Adunări Naționale, între orele 08:00-23:00, să se desfășoare o întrunire în contextul Centenarului. Marșul s-a desfașurat pe traseul PMAN-bd Ștefan cel Mare-sens giratoriu Creangă- Calea Ieșilor- Bariera Sculeni. Astăzi, ora 13:48, liderul Unirea ODIP, Vlad Beletchii, a solicitat ca participantii la eveniment să se deplaseze în marș spre bariera Sculeni spre autocare. In acest context, organizatorii întrunirii nu au respectat prevederile art. 18 al Legii 26/2008 privind întrunirile, care prevede obligația desfășurării întrunirii doar în forma, în locul și în termen indicat în declarația prealabilă. La sosire în punctul final, Bariera Sculeni, ora 15.06, participantii la întrunire au blocat intenționat artera de transport pe str. Calea Iesilor- stația terminus a troleibusului nr.1, fapte pasibile răspunderii contravenționale sau penale în dependență de consecințele produse. Totodată, prin aceste acțiuni au ignorat prevederile lit. c) art. 8 al Legii 26/2008 privind întrunirile. Astfel, fortele de ordine, în urma somațiilor către participantii la întrunire, au intervenit întru deblocare arterei de transport, în scopul evitării încălcării drepturilor omului la libera circulație. Pe acest caz poliția s-a autosesizat și a inițiat actiuni procesuale în vederea documentării faptelor. Totodată, referindune la autobusele participantilor la întrunire, comunicăm că, la politie la numărul 112 au fost solicitări precum că în autobuse se află obiecte interzise, substante explozive și altele obiecte interzise. Astfel, poliția au condus autobusele la IP Straseni pentru efectuarea cercetarii/examinarii la fața locului. Organizatorilor li-a fost comunicat despre acest lucru, și li s-a propus să se deplaseze la IP Straseni pentru a fi prezenți la fața locului examinării, pentru a asigura transparență. De asemenea, a fost pus la dispozitie și transport pentru a se deplasa la IP Straseni”.

 După aceste acțiuni, mă întreb cine va răspunde pentru aceste fărădelegi ale miliției. Și da, au dreptate Anatol Șalaru și Maia Sandu să protesteze și să-i ceară demisia ministrului Jizdan. Nu e o cerere deplasată, dimpotrivă. Între timp, așteptăm și reacția României.

miercuri, 14 februarie 2018

“Săgeata” CFM: Chişinău – Odesa


Am fost weekend-ul trecut la Odesa. M-am gândit iniţial că ar fi bine de circulat cu trenul, pentru că am văzut multă publicitate la TV. Rapid, ieftin, condiţii excelente. Cum vineri trenul nu circulă, spre Odesa am luat un microbuz, consolându-mă că măcar la întoarcere vom veni ca lumea. Am avut însă o surpriză cu microbuzul: a făcut doar 3 ore jumătate, în condiţii confortabile, cât de confortabile pot fi în microbuz (adică mai bine decât în circuitul intern). Şoseaua de la Palanca spre Odesa a fost reparată, astfel că după vamă nu ne-am mai trezit în gropi, cum se întâmpla înainte. Deşi a stat mult în vamă, pentru că o femeie avea probleme cu actele, faptul că e un singur control vamal a contat, nu am mai pierdut timp de două ori.

Deja din Odesa mă gândeam că poate m-am grăbit să iau bilete la tren, pentru că pierd o oră, faţă de microbuz. Totuşi mi se părea că în tren e mai confortabil, mai ales că doamna de la Chişinău m-a întrebat ce vagon vreau şi mi-a dat locuri în vagonul 5, că „are scaune mai moi”. Trenul e o rablă verde sovietică, chiar dacă în iunie reprezentanţii CFM-ului se lăudau că în curând va fi schimbat cu unul modern. Vagonul 5 era vagonul-restaurant, însă nimic nu e ceea ce pare când e vorba de Moldova. Banchetele nu erau nicidecum moi, ci înghesuite şi bătucite. Da, şi asta e o abordare comercială nouă: de ce să nu vinzi locuri în vagonul restaurant, dacă se poate? Bine, „restaurant” e mult spus: pentru că puteai să-ţi procuri din el cele 2 beri Chişinău, ceai, cafea şi biscuiţi. În schimb, trebuia să stai înghesuit la o măsuţă faţă-n faţă cu alţi călători.

Trebuie să spun însă că am avut şi noroc, fără contribuţia CFM-ului. Vizavi de noi era o bătrână cu ceva probleme psihice, deşi n-ai fi zis din prima. Era înconjurată de câţiva saci, un cărucior, torbe. Rapid a rămas singură la o măsuţă. Cred că ei i s-a părut foarte confortabil trenul, pentru că după vama de la Kuciurgan s-a descălţat şi o putoare îngrozitoare de picioare s-a instalat în tot vagonul. N-a ajutat că am deschis geamul. Doar după ce mai multe persoane au insistat amabil, bătrâna s-a încălţat nemulţumită, însă mirosul a rămas până la Chişinău.



Priveliştile au fost seci, am avut impresia că circulăm doar prin „posădci”. Un pic sinistru mi s-a părut în Transnistria, culorile verde-roşu la Tiraspol, apoi o oprire în Tighina, unde a urcat un tip dubios cu ochelari fumurii, nu înainte de-a se priponi tăcând în faţa noastră, cică: „malenkaia şutka”. Când trenul s-a urnit din Tighina, tipul dubios a început să vorbească la bar despre relaţiile amoroase dintre Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna.


În schimb, atunci când am coborât din tren chiar eram bucuros că am ajuns acasă. Dacă vreţi o călătorie în timp, călătoriţi cu trenul Chişinău – Odesa. Veţi trece prin Transnistria, veţi vedea condiţiile din timpurile apuse sovietice. Mie mi-a cam ajuns, cel puţin pentru câţiva ani. Prefer data viitoare confortul microbuzelor. 

marți, 16 ianuarie 2018

Viorel Marineasa despre Afganii



Viorel Marineasa a scris despre Afganii în revista Orizont. Mulţumesc!

Revista Orizont, nr.11, 2017

Afgani au fost, afgani sunt încă

Viorel MARINEASA

Citind Afganii, cartea-document a lui Alexandru Vakulovski, mi-am amintit de ceva asemănător. În anul 2000 lucram cu o echipă (șef de proiect - Daniel Vighi) la numărul 2 al publicației Ariergarda, având ca portal „Gustul lozincii”. Acolo a publicat Otilia Hedeșan un text absolut halucinant, Afganistan. Dincolo de lozincă. Plecată, în 23 iulie 1993, cu un grup de studenți în Basarabia pe urmele echipei regale a lui Dimitrie Gusti din anii treizeci, ea nu uită sfatul profesorului Mihai Pop: „să înregistrezi cu vreunul din ai noștri care a fost în Afganistan!” Și ocazia se ivește, polițistul Victor Belîi din Cornova se oferă să povestească despre experiența sa afgană. Și avea ce, mai ales că fusese gardă de corp a unui general sovietic.

Mare noroc, căci, constată Otilia, bătrânii, cei ce serviseră România, aveau chef de vorbă, iar cei tineri, de-acum net majoritari, care au fost în slujba „marii Uniuni” își țineau fălcile încleștate în virtutea obligației de a păstra secretul militar. Belîi e o excepție, iar autobiografia pe care și-o dezvăluie sub tabloul din care veghează Lenin e îmbâcsită de poncifele propagandei oficiale: „acest duh…, această intenție de a ieși învingători”; „noi, totuși, nu degeaba am fost acolo”; „pasul pe care îl facem era chibzuit și spus și noi numai trebuia să îndeplinim ceea ce ni s-a spus”; „noi făceam al nostru serviciu internaționalist”; „cineva trebuia să lupte și acolo”. Sigur că își mai dă în petec: „acești ostași care au dus acolo armata… tot timpul se recunosc dintre alții… la noi, la toți îi stricată psihica… dacă mă enervez… eu nu mă pot reține ca să nu pălesc… noi ne facem ca un fel de animal”. Nu lipsește nici succesiunea de orori petrecute pe acel front neconvențional. Așa că Otilia Hedeșan se poate întreba dacă nu a avut de-a face cu „un killer de trei lulele sau doar (cu) partea cea mai expusă a unei plăgi adânci a lumii sovietice”.

Să revin la volumul lui Alexandru Vakulovski. Cei 11 interlocutori îi sunt consăteni, din Antonești, Republica Moldova, iar mărturiile lor acoperă întreaga perioadă a „intervenției” sovietice în Afganistan (1979-1989). Interviurile, luate în vara lui 2001, se fixează pe un set de întrebări: cum decurgea pregătirea militară (ucebka)?; dacă erau umiliți recruții (dedovșina); exitau conflicte între etnii/ naționalități?; relațiile cu băștinașii; prezența ziariștilor pe front; drogurile; regimul fotogafiilor și al scrisorilor acasă; activitatea KGB-ului; contrabanda; dezertările; ce fel de război a fost?; și-au bă- gat americanii coada acolo?; îți pare bine/ rău că ai luptat acolo?; a influențat războiul viața de după?; întâmplări… Bineînțeles că există devieri de la interogațiile-standard atunci când cursul conversației permite așa ceva. Senzația dominantă e că autorul încearcă să stoarcă tot ce se poate de la afgani, numai că aceștia nu se prea lasă.

Ce-i oprește? Jurământul depus, teama de urmări, reticența în a-și resuscita amintiri împovărătoare. Numeroase propoziții rămân suspendate, oamenii ezită să-și ducă istoriile până la capăt. În ciuda acestui fapt, cartea este vie; vie și cumplită în același timp, încărcată cu „expresivități de război” rostite de unii care au văzut moartea cu ochii: regimentul nostru era între munți ca o conservă; buhnește trotilul, apoi zboară bârhaiele; un calmâc fuma strașnic kaseakuri (jointuri), anașa (hașiș) de i se usca creierul și osul de la ceafă; Mișa Mîșkin avea un pumn cât fundul de la strachină; cei mari păhăreau, iar noi cu automatele ne ucideam unul pe altul; dacă nu era dedovșina (umilirea), nu era așa acătării; nu mai scriam acasă, să nu stricăm inima la părinți; ne făceau injecții ca la vacă cu un pistolet: poc! poc!

Volumul se încheie cu un excelent eseu-sinteză al autorului - „O călătorie retrospectivă în Afganistan și în utopia sovietică”. Copilăria lui Alexandru Vakulovski s-a consumat sub semnul minciunii comuniste, al fake-ului propagandei. Lenin era bunicul multiplu al tuturor copiilor Uniunii, mărețul imperiu al dreptății înconjurat de dușmani neputincioși. Așa și cu soldatul sovietic, căruia i se atribuia rolul de „civilizator și eliberator”, ceea ce era „o metaforă proastă”. De aici se poate trece la o paralelă cu lumea literară.

Optzeciștii din România nu mai dădeau niciun credit „marilor teme” ce erau pe placul Partidului, pe când colegii lor de generație din Basarabia, prizonieri ai unui „al treilea ochi”, ochiul bolnav, vedeau măreție acolo unde se instalase precaritatea. Starea s-a perpetuat și după căderea sistemului, nevoia de idoli și de monumental în Republica Moldova a dus la înlocuirea (sau la coexistența) lui Lenin cu Eminescu și cu Ștefan cel Mare. Drastic, Al. V. vede în noul stat moldovenesc „o rămășiță… a întregului care a fost Uniunea Sovietică… aceeași mentalitate, birocrație comunistă”; „chiar și după ce U.R.S.S. nu mai există, teroarea lui plutește în aer în fostele republici ale acestui statmonstru”.
Posfața lui Al. V. a fost scrisă în anul 2001, odată cu terminarea ultimului interviu. Derularea evenimentelor în zilele noastre nu face altceva decât să-i dea o amară dreptate.