Neagu Djuvara

La mulți ani! & un portret de la Antonia.

Vara nu-i ca primăvara. Dar ar putea fi

La început a fost afișul ăsta:

Apoi am fost trezit și a apărut afișul ăsta:

Da, august nu-i ca aprilie. Dar ar putea fi. Dacă ar da (ei, dușmanii) drumul la apă caldă în Chișinău, dacă...

Vă așteptăm mâine la Republica. Asta ca să fie foarte clar azi. Manuela Sprînceană va avea o lectură de proză scurtă. Până atunci, o proză din Tiuk.

Pagina evenimentului pe fb aici

Tiuk 38

E de prisos să zic doar de un text-două, deci:

Numărul 38 al revistei Tiuk! e pe internet:

www.tiuk.reea.net

Din cuprins:

AncheTiuk de vară

Sînt piese muzicale „de vară”. Există aşa ceva în literatură?

Vara citeşti altfel de cărţi decît în restul anului?

Cu:

Deac Vali, Dan Iancu, Stoian G. Bogdan, Alex Ciorogar, George Mureşan, Vladimir Lorcenkov, Dumitru Crudu, O. Nimigean, Dina Hrenciuc, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Hălălău, A. R. Deleanu, Avram Nicolae, Cosmin Manolache, Dumitru Ungureanu, Cristina Nemerovschi, Cătălina Bălan, Carmen Gheorghe

Antologie Tiuk!

Alexei Vakulovski, Basm

Ruxandra Cesereanu, Pieptul și capul (poem)

Anatol Grosu, Epistola din Filipeni (poezii)

Ion Buzu, Reflexe bine antrenate (poezii)

Bun de tipar

10+ (antologie de proză Tiuk!)

Mihail Vakulovski, Riduri (prefaţă: D.Crudu)

A. R. Deleanu, Acluofobia

Dialoguri Tiuk!

Zahar Prilepin (a.vklvsk)

Ruxandra Cesereanu (m.vklvsk)

Traian (m.vklvsk)

A.R. Deleanu (Camelia Teodora Bunea)

O. Nimigean (m.vklvsk)

tiuKestionar

Flori Bălănescu

A. R. Deleanu

Krista Szöcs

Poveştiuci pe bune

Liviu Ioan Stoiciu: Eu și suprarealismul

Vitalie Vovc: Ziua în care am încărunţit

Leo Butnaru: Războiul şi vodca

Constantin Cheianu: Între…

Daniel Pişcu: Klipite de mine

A!!

Veronica D. Niculescu: Minute

Lucian Dan Teodorovici: Graşi şi urîţi

Leonard Ancuţa: Am 38 de ani și sunt poet

Pagini basarabene

Gheorghe Erizanu: Celeabinsk 56

Iulian Ciocan: Rîurile nepăsării noastre

Moni Stănilă: Matematică elementară

Gheorghe Erizanu: Moldovenii și Orwell

Emilian Galaicu-Păun: Cronica Basarabiei 1918-1944

Lina Vdovîi: Ce-ți doresc eu ție, dulce Basarabie +

Moni Stănilă: Deviza noastră, orbirea voastră

Gheorghe Erizanu: Fotbal și rugby

LecTiuk!

Alexandru Vakulovski: Audiția (Ryu Murakami)

Emilian Galaicu-Păun: Ce spun cărţile (Gh. Erizanu)

Alexandru Vakulovski: Blestemați (Chuck Palahniuk)

Moni Stănilă: Un american la Chișinău (Dumitru Crudu)

Al. Vakulovski: Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! (Al. Potcoavă)

Tatuaje

de Mihail VAKULOVSKI

Platforma (Michel Houellebecq)

3ml de konfidor (Ion Buzu)

Un taur în vitrina de piatră (Liviu Antonesei)

Epistola din Filipeni (Anatol Grosu)

92 de poveşti cu cărţi (Ştefan Caraman)

Ani cu alcool şi sex (Cristina Nemerovschi)

Cu genunchii la gură (Krista Szöcs)

Gringo (Radu Niţescu)

Luna lui Zeze (Cristina Podoreanu)

Dona Juana (Lorena Lupu)

OpinTiuk de lectură

de Sever GULEA

Pioniera goală (Mihail Kononov)

O telenovelă socialistă (Doru Pop)

Viaţa domnului de Moliere (Mihail Bulgakov)

Sînt o babă comunistă! (Dan Lungu)

Adio, deocamdată! (Laurie Frankel)

Agenţia (Cristian Ardelean)

Ai toată viaţa înainte (Emile Ajar)

Mai români decât românii (Sanda Pralong)

Patul răvăşit (Francoise Sagan)

Singur în Berlin (Hans Fallada)

O apărut

Alexei Vakulovski, În gura foametei (Mărturii ale supravieţuitorilor) (Tracus Arte)

Ion Buzu, 3ml de Konfidor (CDPL)

Anatol Grosu, Epistola din Filipeni (Max Blecher)

Cristina Nemerovschi, nymphette_dark99 (Herg Benet)

Lorena Lupu, Dona Juana (Herg Benet)

Dumitru Ungureanu, Rockin’ by myself (Blumenthal)

Claudiu Komartin, Cobalt (Max Blecher)

Krista Szöcs, Cu genunchii la gură (Charmides)

Nicolae Avram, All Death Jazz (Max Blecher)

Alexe Rău, Scherzo pentru regele Franţei (Tipo Moldova)

Ana-Mihaela Nuţa, Crisalida (Clipa)

Dan Dănilă, Dimineață tîrzie (Limes)

My3

Cosmin Parghie: Sunt mască pe un pat de măşti (poezii)

Flavia Dima: Corpus (poezii)

Michael Friedrich: Poezii

Maria Alina: Poezii

Horia Siboiu: Impenetrabil

Carmen Adriana Gheorghe: Cărţi, filme, cititori

Iulian Sîrbu: Scurtisime

Alexandru Marcel: Poezii

Traduceri Tiuk!

Gherman Sadulaev, Eu, cecenul (al.vklvsk)

Vladimir Nabokov, Darul (vera nclsc)

Zahar Prilepin, Patologii (m.vklvsk)

Michael K. Iwoleit, Moloh (a.r.deleanu)

CenaKLUb TIUK!

Premiile TIUK pt. 2012

Lectură plăcută şi utilă!

Nea Vicu

Și nea Vicu a plecat.

Nea Vicu - așa îi ziceam cineastului Victor Bucătaru.

Atrăgea tinerii în jurul lui, îi făcea să se simtă mai băgați în seamă, mai importanți. Uneori te lăuda, alteori te certa sau te lua peste picior. Din cauza asta nu ne supăram pe nea Vicu - un picior în fund de la el - un pas înainte! Ca să nu mai spun că m-a ajutat fără să stea pe gânduri când am avut nevoie.

Ultima oară ne-am văzut pe lângă Casa Presei și ne-a zis că tocmai ieșise din spital. Lucra la un film. Ne-a zis să nu fim supărați pe el, că doar pe președinte nu-l ia la rost, pentru că are nevoie de susținere și e mai în vârstă, e badea, în rest - toți merită câte-o porție de muștruluială. Mi s-a părut ciudat atunci, dar nea Vicu a procedat creștinește, înainte de plecare.

Îmi amintesc cum nea Vicu s-a întâlnit cu tata, au stat o zi întreagă la povești, ca doi înțelepți. Le-a plăcut unul de altul, dar n-au mai avut timp să se întâlnească. Acum au o veșnicie.

Dumnezeu să te odihnească în pace, nea Vicu, o să ne lipsești.

Aici puteți să-l vedeți pe Victor Bucătaru la Republica.

Blestemați sau Satana textualistă

Blestemați este un roman-basm postmodernist, bine închegat, coerent, pe care l-aș recomanda și adolescenților, să-l citească nu pe ascuns, chiar dacă e scris de Chuck Palahniuk.

Naratoarea romanului e Madison Spencer, o fetiță grasă, de 13 ani, ascultătoare, banală, moartă – chiar și faptul că e fiica unor actori celebri este o banalitate. Textul e o confesiune lui Satan, care se vrea însă și autorul textului – deci românescul Satana i se potrivește de minune, iar confesiunea adresată Satanei poate fi citită și ca o confesiune a Satanei.

Madison Spencer a ajuns în iad după o supradoză de iarbă, fiind strangulată într-un joc erotic de fratele său vitreg cu o fâșie de prezervative Hello Kitty.

În romanul lui Palahniuk, în care Satana este ori un taximetrist cu ochi de capră sau o fetiță grasă de 13 ani – iadul nu e chiar așa de negru cum pare. În el se ajunge foarte ușor, e destul să tragi pârțuri în lift, să arunci mucuri de țigară pe jos sau să-ți faci plinul mașinii mai mult de 500 de ori în viață. Iadul este ca lumea, este poate mai cool și mai updatat. Personajele nu prea știu de ce au ajuns acolo sau nu vor să recunoască. Totul se mișcă înainte, cu intenții bune. Nu degeaba e locuit de foști zei, îngeri, pe lângă oameni. Toți ar fi putut fi în rai. Doar că au călcat pe bec, întâmplător au greșit. De fapt lumea și iadul fac împreună o clepsidră la Palahniuk, flegmele, secrețiile, unghiile... – trec armonios dintr-o parte în alta.

„Copertele” de basm îi dau un farmec aparte romanului, cele textualiste și livrești îl apropie de realitate și dau o altă cheie de lectură. Fiind un roman de-al lui Palahniuk, cred că este inutil să mai spun că volumul e  îmbibat de umor negru, sarcasm, satiră. În  Blestemați chiar și Satana vă poate spune: aveți grijă de sufletele voastre - când salvați  planeta, când faceci baluri de caritate ipocrite, înecate în alcool și gustări. O fetiță grasă și moartă vă așteaptă și vă spune: Bine ați venit!

*Chuck Palahniuk, Blestemați, Ed. Polirom, Iași, 2012 . Traducere de Vlad Pojoga

Portret de Antonia

Ce montezi din piesele furate de la fabrica de mașini de cusut de la Cugir sau povestea șoimului Alexandru Potcoavă

Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! este o poveste din două planuri – un plan dadaisto-absurd, compus din rumoarea unui birt și altul care are ca personaje principale  niște copii și un boschetar.

Rumoarea beției conține slogane comuniste – mixate și remixate, glume obcene, frânturi din povești deocheate/ despre partid, lucruri reale, dar ascunse în timpul comunismului, ce puteau fi spuse doar în glumă, mascate printre porcăriile ridicate de aburii   alcoolului. Dadaismul absurd revine spre sfârșit la real – aflăm o poveste, povestea răsturnării sistemului, povestea perpetuării porcilor la putere. Alexandru Potcoavă a făcut o adevărată muncă de folclorist, adunând sloganele și vorbele de duh din perioada declinului comunist.

Celălalt plan, al copiilor (dublat la un moment dat de cel al fostului locotenent al Armatei Regale, moș Petre – actualul boschetar) este unul realist, cu fine nuanțe de apropiere cu poveștile realist-socialiste, de care însă se rupe foarte crud, cu sânge – la propriu.

Din primele două planuri clare se desprinde al treilea, ascuns, de suspans – al Revoluției din decembrie.

Așa cum scrie Mihail Vakulovski în Cuvânt (tot) înainte, Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! este „o carte ingenioasă despre istoria recentă care încă se scrie”. Doar că Alexandru Potcoavă nu ne bagă în față, așa cum se obișnuiește, povestea Revoluției, înfrumusețând-o pe ici-colo, ci ne oferă un fir narativ lăsând marea istorie în suspans.

Narațiunea e plină de umorul ce se naște din absurd, de ironia și sarcasmul naratorului. Este o veselie cu răni. Cu răni proaspete, încă nevindecate.

Trebuie să remarc și coperta foarte faină și la fix, de Mugur Grosu: simbolul comunist din banană și ciocan.  

*Alexandru Potcoavă, Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!, Cuvânt (tot) înainte de Mihail Vakulovski, Ed. Tracus Arte, București, 2011

Și un portret de Antonia:

Cornel Ungureanu

Domnule Cornel Ungureanu,
basarabenii și bănățenii vă urează La mulți ani!

PS: Portret de Antonia :)

Gherman Sadulaev în română

Dacă vrei să fii la curent cu literatura rusă contemporană, nu ai voie să-l ocolești pe Gherman Sadulaev, controversatul scriitor cecen de limbă rusă. În curând la Cartier va apărea Eu, cecenul - probabil cel mai cunoscut volum al lui Sadulaev. Traducându-l m-am bucurat, am transpirat, m-am enervat, m-am oripilat, m-am speriat, m-am întristat, m-am desfătat și lista poate continua.

Aștept s-o citiți și să vorbim despre ea. Ca momeală, vă dau începutul cărții (apărut în Punkt). În curând va apărea și alt fragment, în noul număr Tiuk!:

Cu o rândunică nu se face primăvară

Narațiune fracturată

(fragment)

Probabil aș putea trăi așa și în continuare. Dimineața să opresc alarma telefonului, să mă spăl pe dinți, să mă bărbieresc, să umplu cada și jumate de oră să zac în apa caldă, dizolvând visele nopții. Ziua să merg sau să plec, să sortez hârtiile, să-mi antrenez mușchii feței și ligamentele gâtlejului, să fac tot ceea ce se numește „lucru”, pentru care voi fi plătit. Seara să citesc cărți. Așa poți trăi veșnic. Ca și cum nu ar exista nimic altceva. Ca și cum nu ar fi existat nimic altceva.

Și dacă visele sunt doar vise, ele se vor dizolva dimineața în apa caldă.

Și dacă memoria înseamnă vise, ea se va dizolva în fluxul străzii.

Și dacă gândurile sunt despre vise și trecut; vise nu există, trecutul e un vis.

Și dacă inima...

Dacă inima nu se va opri.

Cândva se va opri.

Și eu îți voi povesti dragostea mea, groaza mea, singurătatea mea, durerea și bucuria mea, vina mea față de tine, mamă.

Oare o să poți să mă ierți? Îți amintești cum mergeam prin luncile tale, stăteam la izvoarele tale, îți cuprindeam copacii; tu torceai ca o pisică pe genunchi, cântai cu rândunicile, cu stelele albastre mă luminai. Eram mezinul tău și mă iubeai, știu, mă iubeai mai mult decât pe ceilalți. Poate pentru că eram bolnav, slab și timid. Mama întotdeauna îl iubește mai mult pe cel mai amărât. Alții sunt mândri, puternici, independenți, iar eu veneam la tine și-mi lăsam capul în flori și iarbă, mă mângâiai. Cuvintele se așezau în versuri și-ți cântam cântece și-ți recitam poezii, în tufe de scaieți, înalte cât un om. Și îmi zâmbeai, da, dar nu râdeai. Mă îmbrățișai cu crenguțe de salcie și mă ascundeai de alții; nimeni să nu mă vadă, nimeni să nu spună că băiețelul meu e neputincios și nebun, în el e tot sufletul meu.

Și te iubeam așa cum nimeni nu iubește. În nopțile grele, când gemeai de durere, plângeai, eu stăteam cu tine pe canapeaua noastră veche, îți mângâiam picioarele cu noduri de la depunerile de săruri, apoi cuvântul înfiorător „trombus”, îl ardeam cu sclipirea ascuțită a ochilor mei, îl dizolvam în lacrimi. Iar ziua iarăși adormeam la lecții, tăceam la tablă, nu răspundeam profesorilor, îmi luam carnetul de note și mă așezam. Nu puteam spune: mama mea e bolnavă. Mamei mele de trei zile nu-i trec durerile.

Apoi te-am părăsit. Mă sufocam, mi s-a făcut frică, era de nesuportat. Am fugit. E un păianjen imens, iată, se cațără pe pânza subțire, mi-e frică, mi-e frică, mamă! Îmi închid ochii. Și pe loc păianjenul dispare. Căci el e coșmarul meu, iar eu o să fug, o să închid ochii și el nu va mai exista.

2

De mult voiam să fug. Pentru că știam că trebuie să mori și o să mori greu, în chinuri. Nu puteam vedea asta. În mine trăia groaza, groaza, mamă!

Te înverzeai cu iarba proaspătă a poienilor, te înfrumusețai cu mușețel și păpădii, cu aurul neprețuit al toamnei. Iar eu îți simțeam sărurile de sub piele, îți beam sângele cu suc de struguri, era prea dulce, prea ridicat nivelul zahărului, așa a spus doctorul. Și cheagul de sânge, am văzut cum adânc sub pământ se mișcă încet pe arteră, tot mai aproape și mai aproape de inima ta fragilă.

Când cupa excavatorului a brăzdat corpul tău iubit, la marginea câmpului,  după casa noastră, m-am lăsat jos, mi-am lipit obrazul de trupul tău cald, aromat. El pulsa și respira și era bolnav, bolnav de presimțiri.

Presimțirile îmi umpleau creierul, în lungul drum dintre casă și școală număram în cap unitățile militare, vedeam hărțile operațiunilor, pierdeam scene de bătălii în care lupta se ducea pentru fiecare casă a ta, încă liniștită și pașnică. Astea nu puteau fi gândurile mele, erau gândurile tale, mamă, și tu le gândeai în mine. Și-mi era groază.

În ziua majoratului am încercat să fug pentru prima oară. Am venit din Petersburg, s-au adunat prietenii și prietenele de școală. Maturii plecaseră și noi beam vodcă dulce, care te ardea. Nefiind obișnuit, alcoolul m-a lipsit de conștiința exterioară; ca prin farmec, m-am ridicat și am ieșit din casă. În perspectiva drumului vedeam munții, era o zi senină și am  văzut îndepărtații munți albaștri. Și am mers spre ei. M-au înhățat, m-au tras înapoi. M-am rupt, am țipat: trebuie să merg, trebuie să plec în munți, noi toți ar trebui să plecăm în munți, altfel va fi târziu, degrabă va fi târziu! Nimeni nu voia să mă asculte, dar eu știam: a rămas foarte puțin.

Pe urmă mi-am pierdut puterile, m-am înmuiat și m-am lăsat dus la culcare. M-am trezit peste o oră, după ce era să mă înec cu vomă. Încercam să spun: să nu vă fie frică! Îmi amintesc tot, eu știu ce trebuie să facem. Au venit hoardele nomade, o armată uriașă, sunt sute de mii și praful ridicat de copitele cailor lor acoperă soarele. Vom duce lupta pe câmpie și aproape toți vom muri. Te vom apăra, mamă! Și tu îl vei boci pe fiecare dintre noi cu suc amar de ferigă zdrobită. Apoi, când vom rămâne prea puțini, ne vei spune: mergeți în munți. Lăsați-mă aici și să nu vă fie dor de mine. Mă voi preface moartă, sau nu, mă voi preface vie, îmi voi lăsa aici imaginea, golită de sânge, iar singură, noaptea, pe lângă focurile santinelelor, pe lângă corturile gigantice, mă voi strecura după voi, vă voi găsi în munți. Și, cândva, într-un izvor de munte, veți vedea fața mea, veți auzi râs de fată și veți înțelege că nu v-ați părăsit mama, și mama voastră nu v-a părăsit, ea e cu voi.

Noi așa am și făcut.  Am mers în munții albaștri și acolo, pe povârniș, mi-am construit un turn din blocuri de piatră și, alături, pe un mic platou, am așezat cavoul în care am trăit, când am murit. Și mama a venit, pe buza îngustă a prăpastiei s-a lipit gingaș de mine cu obrazul de pământ fertil, înverzea cu grâu și secară, sânii ei tari și fermi ca de fată mare creșteau în fiecare toamnă și eu picam la sfârcurile ei și ea mă hrănea.

Pe drum spre Vedeno, după Serjen-Iurt, în Munții Negri, acoperiți cu pădure de fag, erau tabere de pionieri. Eu am petrecut acolo o vară. Dimineața începea cu alinierea, gimnastica, micul dejun. Seara dansam pe asfalt. Noaptea ne furișam din tabără, săream gardul înalt și mergeam în Munții Negri. Știam unde-i cariera, de acolo luam argilă albă. Ne trebuia argilă ca să ne facem turnuri.

Fiecare cecen trebuie să știe să-și construiască un turn. Ne modelam turnurile din argilă albă, piramide trunchiate, cu creneluri pe acoperiș. Șlefuiam argila cu linguri de aluminiu, scoase clandestin din bucătărie, apoi o uscam la soare. Din tabăra de pionieri fiecare își aducea câte-un turn. Bărbatul trebuie să știe cum să-și facă turn, pentru că va veni timpul când vom pleca în munți. Și vom construi turnuri ca să rămânem vii.

Turnul meu era în bibliotecă. Odată, sora mea, ștergând de praf rafturile cărților, l-a atins, turnul a căzut și s-a spart. Sora, serioasă, a adunat toate bucățile, le-a lipit, și, ca să nu se vadă crăpăturile, a vopsit turnul cu lac roșu de unghii. Acum turnul meu era roșu ca sângele.

Peste 14   ani, sora mea va cădea în piața satului, doborâtă de valul exploziei unei rachete de tipul „sol-sol”, lansată de un submarin din Marea Caspică. Voi zbura la Nazran, voi intra în camera de spital, o voi lua în brațe și o voi duce la avion. Vom merge la Petersburg; și doctorii de acolo, jumătate de an, o vor aduna și o vor lipi.

3

Au trecut trei sute de ani, nomazii s-au ucis unul pe altul și s-au așezat în stepă, s-au lăsat norii de praf ridicat de copitele cailor. Atunci m-am întors. Îmi amintesc cum am atins cu plugul de lemn pieptul tău supt, bătătorit de copitele taberelor militare. Și era uscat, sterp. Am căzut la pământ, te-am îmbrățișat și am plâns, mamă. Pe urmă am săvârșit ritualuri. Vara prindeam zmeie și le agățam de copaci. Devastam cuiburile de ciori. Am arat albia râului uscat, într-o parte și-n alta. Și ne uitam la munți. Și te-ai întors la noi, mamă. În altă primăvară, timid, ți-ai dezgolit umărul, s-a întors un strat de pământ și din nou pentru noi a curs lapte.

Nu trebuie să ne fie frică, atunci când va veni moartea, vom merge în munți și vom construi acolo turnuri.

4

Dar n-am plecat în munți. Am urcat în tren și m-am întors în orașul nordic. Și n-am fost alături de tine. O să poți să mă ierți, mamă?

N-am fost alături de tine când au picat primele bombe grele, nu aveai cu ce să-ți acoperi  corpul, rochia ți s-a rupt, rănile craterelor ți-au răscolit trupul femeiesc și cerul a închis ochii. Trebuia să mă arunc peste rănile tale, trebuia să te apăr măcar de o schijă, să-ți spăl corpul cu sângele meu, să-mi lipesc fața de tine și să-ți sorb durerea, dar nu am fost alături de tine.

Tu te grăbeai spre adăpostul antiaerian, deja semioarbă, cu picioarele bolnave, la braț cu prietena și vecina ta, asistenta medicală rusoaică, iubită de toată localitatea, se numea tanti Dusea, toți își amintesc de ea, șchiopăta de la naștere, pilotul militar, distrându-se, trăgea în voi cu mitraliera, tu ai început să plângi și te-ai așezat pe marginea drumului. Pentru că nu puteai merge mai repede cu picioarele obosite, deformate de la săruri și cu venele umflate, tanti Dusea s-a așezat alături și a plâns și ea. Pilotului i s-a terminat muniția și a plecat. Ți-ai ridicat mâna albă, ai împins-o sus, te-ai uitat la cer cu ochii aproape orbi și ai spus: “Să fii blestemat!”.

Tu nu aveai „stinger”-uri, tunuri antiaeriene, rachete „sol-aer”, radare de apărare aeriană. Doar blestemul tău, adresat cerului,  cu şleahta de îngeri neputincioşi, către pilotul militar de la manșa bombardierului. Şi cerul s-a acoperit de nori, trei zile a plouat. Iar pilotul a fost răpus dintr-un singur foc de AKM, l-au găsit la pământ, încurcat în paraşută, şi i-au tăiat gâtul.

Dar eu nu eram lângă de tine.

Şi când erai zdrobită de şenilele grele ale tancurilor, când accesele durau zile întregi, când pierdeai sânge, cădeai împreună cu casele în urma exploziilor bombelor cu vacuum, când gemeai încet de durere în ultima cameră a casei noastre, când deja nu mai ascundeai zgârieturile schijelor de pe pereţi şi nu montai sticla, eu nu eram lângă tine.

Şi mi-era frică să te revăd când mă voi întoarce.  Îmi era frică să mă uit în ochii tăi. M-am întors şi am înţeles că degeaba mi-era frică să văd în ochii tăi reproşuri. Când m-am întors şi ţi-am văzut ochii, în ei nu exista reproş. Ei erau orbi. Şi casa era oarbă, cu ferestre fără ochiuri.

Dar tu mi-ai luat mâna şi mi-ai spus: „Bine ai venit, fiule! E bine că eşti acasă”.

(foto de pe contul de Fb al scriitorului)