“Săgeata” CFM: Chişinău – Odesa

Am fost weekend-ul trecut la Odesa. M-am gândit iniţial că ar fi bine de circulat cu trenul, pentru că am văzut multă publicitate la TV. Rapid, ieftin, condiţii excelente. Cum vineri trenul nu circulă, spre Odesa am luat un microbuz, consolându-mă că măcar la întoarcere vom veni ca lumea. Am avut însă o surpriză cu microbuzul: a făcut doar 3 ore jumătate, în condiţii confortabile, cât de confortabile pot fi în microbuz (adică mai bine decât în circuitul intern). Şoseaua de la Palanca spre Odesa a fost reparată, astfel că după vamă nu ne-am mai trezit în gropi, cum se întâmpla înainte. Deşi a stat mult în vamă, pentru că o femeie avea probleme cu actele, faptul că e un singur control vamal a contat, nu am mai pierdut timp de două ori.

Deja din Odesa mă gândeam că poate m-am grăbit să iau bilete la tren, pentru că pierd o oră, faţă de microbuz. Totuşi mi se părea că în tren e mai confortabil, mai ales că doamna de la Chişinău m-a întrebat ce vagon vreau şi mi-a dat locuri în vagonul 5, că „are scaune mai moi”. Trenul e o rablă verde sovietică, chiar dacă în iunie reprezentanţii CFM-ului se lăudau că în curând va fi schimbat cu unul modern. Vagonul 5 era vagonul-restaurant, însă nimic nu e ceea ce pare când e vorba de Moldova. Banchetele nu erau nicidecum moi, ci înghesuite şi bătucite. Da, şi asta e o abordare comercială nouă: de ce să nu vinzi locuri în vagonul restaurant, dacă se poate? Bine, „restaurant” e mult spus: pentru că puteai să-ţi procuri din el cele 2 beri Chişinău, ceai, cafea şi biscuiţi. În schimb, trebuia să stai înghesuit la o măsuţă faţă-n faţă cu alţi călători.

Trebuie să spun însă că am avut şi noroc, fără contribuţia CFM-ului. Vizavi de noi era o bătrână cu ceva probleme psihice, deşi n-ai fi zis din prima. Era înconjurată de câţiva saci, un cărucior, torbe. Rapid a rămas singură la o măsuţă. Cred că ei i s-a părut foarte confortabil trenul, pentru că după vama de la Kuciurgan s-a descălţat şi o putoare îngrozitoare de picioare s-a instalat în tot vagonul. N-a ajutat că am deschis geamul. Doar după ce mai multe persoane au insistat amabil, bătrâna s-a încălţat nemulţumită, însă mirosul a rămas până la Chişinău.

Priveliştile au fost seci, am avut impresia că circulăm doar prin „posădci”. Un pic sinistru mi s-a părut în Transnistria, culorile verde-roşu la Tiraspol, apoi o oprire în Tighina, unde a urcat un tip dubios cu ochelari fumurii, nu înainte de-a se priponi tăcând în faţa noastră, cică: „malenkaia şutka”. Când trenul s-a urnit din Tighina, tipul dubios a început să vorbească la bar despre relaţiile amoroase dintre Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna.

În schimb, atunci când am coborât din tren chiar eram bucuros că am ajuns acasă. Dacă vreţi o călătorie în timp, călătoriţi cu trenul Chişinău – Odesa. Veţi trece prin Transnistria, veţi vedea condiţiile din timpurile apuse sovietice. Mie mi-a cam ajuns, cel puţin pentru câţiva ani. Prefer data viitoare confortul microbuzelor. 

Transnistria de ieri şi de azi

Am fost la spectacolul lui Andrei Sochircă – De la ‘ntuneric la luminî. Mi-a părut extraordinar ce a făcut Sochircă. Deşi e recunoscut ca un super actor – el a mai avut timp să meargă la bibliotecă şi să caute cărţile vechi ale autorilor din Transnistria. Să le copieze (cu greu, am înţeles) şi să le unească într-un spectacol comico-dramatic-educativ.

Spectacolul a fost jucat în sala mică a teatrului naţional. Nu era anunţat niciunde, în afară de afişul de afară. Şi totuşi am stat în picioare. Ca şi mulţi alţii. Deşi s-a jucat la o oră nepotrivită – 15. 00. Ceea ce mă face să cred că ar fi bine ca spectacolul să se mute la sala mare.

Am râs foarte mult la De la ’ntuneric la luminî. Şi mi-au trecut fiori de groază. Sochircă a ales nişte texte scrise pe bune, dar care dacă le citeşti acum ţi se par incredibile. Cum e să sperii soarele? Lejer:

„Soare,

Ce te tot mândreşti,

Fudul plutind pe sus?

Poate într-adins gândeşti,

Că alţi, ca tine, nu-s!”

Am remarcat la spectacol şi rockul-proletar al lui Ion Ungureanu. De la ’ntuneric la luminî se mai joacă şi cu Mihai Fusu, dar încă nu am apucat să-l văd.

Mai trist e că deşi a trecut ceva vreme de când au fost scrise poeziile alese de Sochircă – realitatea din Transnistria nu s-a schimbat. Şi dacă mă gândesc bine – poate că acum e cu mult mai rău. Şi pentru Moldova – e un teritoriu pierdut, şi pentru românii de acolo – uitaţi de toată lumea… La marginea marginilor. La întunericul întunericului.

Transnistria.