Amintiri din copilărie

Am primit o leapșă de la Moni. Azi mi-am făcut curaj și am răspuns. La leapșă au mai participat Angela Brașoveanu, Angela Stafii, Alex Cosmescu.

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ai au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
2. Care este cea mai veche amintire?
3. Dar cea mai fumoasă?
4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?
5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

1. Părinții m-au numit întotdeauna cu un diminutiv: Sandu, de la Alexandru. Și de la Sandu: Săndelu, Săndelușa, Delu, Bandu, Săndel. Mama îmi mai spune așa și azi. O altă poreclă pe care mi-au dat-o e Prâslea, bănuiți de ce. Periodic, tata îmi zicea Lunaticul, din cauza ca nu dormeam noaptea.

Băieții mi-au mai zis la un moment dat Kulituralinâi celovek – din cauza că în familie vorbeam românește, tatălui meu nu-i prea plăceau rusismele. Iar în adoloscență – băieții mai mari mi-au zis Mestnâi rocker, din cauza părului mare (da, a fost:)) și a preferințelor muzicale.

După editarea primului meu roman, am devenit pentru mulți Pizdeț. Colegii de la Clujeanul mi-au pus un fel de poreclă haioasă: toate numele care se terminau în –ski. Așa am ajuns Lobanovski, Dostoievski... Dar cel mai bine cred că s-a lipit de mine porecla Jirinovski:). Un coleg de la Clujeanul, responsabil de paginile de sport, într-o zi când nu-i pornea computerul, a trântit tastatura și a zis: Băga-mi-aș picioarele, iar Tolstoi a stat la computer! Eu eram Tolstoi.

2. Poți scrie un roman încercând să vezi care a fost cea mai veche amintire. Oricum, cred că cea mai veche amintire e deja uitată. Poate e mama trecând prin curte și eu simțindu-mă fericit, poate e frate-meu legănându-mă în cărucior, poate e remușcarea aia grea când am aruncat un fluier din sâmbure de cais adus de tata când eram la spital, pentru că vroiam un pistol, poate e râsul tuturor când spuneam invers cuvintele...

3. Probabil e cea pe care am spus-o mai sus: mama trecând prin curte și eu privind-o fericit. Nu e legată de vreo întâmplare, e doar un moment, o stare pe care mi-o amintesc. Probabil așa se simt și pisicii și cățeii când își văd mama.

4. Am avut, multe. Dintre primele – Feghiușca, un motan care după o perioadă s-a săturat să fie motan și a fătat. Apoi Murașca, doi Tarzani furioși, Jujuca. Fiecare dintre ei are multe povești frumoase. Murașca prindea guzgani cât iepurii, pe un Tarzan la un moment dat l-a dat tata afară din curte pentru că l-a hârâit și când m-am întors acasă l-am găsit scâncind la poartă, deși de obicei toată strada era terorizată dacă scăpa afară, Jujuca, deși nu suporta apa, a sărit după mine să mă salveze, când a văzut prima oară că sar în iaz...

5. La început ca pe un copil cuminte. În adolescență lucrurile s-au mai complicat, probabil pentru că nu le plăcea sunetul motocicletei la miezul nopții.

Dacă tot e leapșă, o dau mai departe lui Mihai și lui Mugur:)  

PS: Poza e făcută de Alexei Vakulovski