vineri, 14 ianuarie 2011

3 în 1: Casa cu oglinzi sau Fortăreaţa albă de Orhan Pamuk

O altfel de Fortăreaţă albă, cucerită - o biserică transformată în sediu de universitate din Ordu


Fortăreaţa albă, al doilea roman al scriitorului turc Orhan Pamuk, are trei lumi ficţionale. Raportate la noi, cititorii - ele apar în ordine inversă, ca distanţă cronologică. Postfaţa – adaugată la a doua ediţie turcească a romanului – e cea mai aproape de noi, pentru că e scrisă chiar din numele autorului. Pamuk însă nu se mulţumeşte să scrie curat din numele lui – cred că intenţionat o face pe autorul-personaj, care a fost ales să scrie Fortăreaţa albă. Pamuk scrie că nici el nu ştie cum au luat-o lucrurile în anumite pasaje din roman. Or asta înseamnă că el e ori un simplu cititor (şi nu e), ori trece subtil graniţa autorului spre statutul de personaj.

A două lume ficţională a Fortăreţei albe – e cea propriu-zisă a romanului – unde un italian este sclavului unui turc. Din postfaţă ne dăm seama că totul a fost extrem de bine calculat de Pamuk – de la timpul în care se petrece acţiunea (sec. XVII), la locurile şi îndeletnicirile vremii. E un roman foarte bine documentat, muncit – chiar dacă (sau tocmai de aceea) e plăcut la lectură – istoria adevărată este împletită cu imaginarul – rezultatul fiind o ficţiune de bună calitate.

A treia lume ficţională, paradoxal – e în prefaţa romanului. Ea e scrisă de un  personaj ficţional din alt roman al lui Pamuk, un istoric care ar fi descoperit romanul, Fortăreţa albă – care însă se numea Fiul vitreg al plăpumarului.

Lumile ficţionale din Fortăreţa albă au rostul de-a ameţi cititorul – ca într-o casă de oglinzi, ca să nu mai ştie unde sunt lucrurile adevărate şi unde-s doar reflectările din oglinzi. Aşa sunt şi personajele principale din roman – sclav şi stăpân, creştin şi musulman – identici fizic şi indefinibili în interior – în sensul că nu mai poţi distinge clar care de la care a învăţat sau a copiat. Romanul se termină cu o suprapunere totală a personajelor. Într-un fel – e vorba de câştigul total al ficţionalului asupra realului, asupra căruia a insistat Pamuk.

Romanul, cu aceste lumi, are însă ca ţintă o altă lume – pe care reuşeşte s-o stăpânească. Este lumea noastră, a cititorilor şi lumea reală a autorului. Autorul intenţionat se dă bătut în postfaţă. Iar noi, cititorii, ne dăm bătuţi în momentul în care citim ultima pagină şi închidem cartea.

Ceea ce a reuşit Pamuk a reuşit şi Sadoveanu la noi, în câteva romane – ca Zodia Cancerului, de exemplu. Sadoveanu a ajuns în manualele şcolare, Pamuk a luat Nobelul, dar e contestat de turci. Cum e mai bine? 

Niciun comentariu: