Igor Mocanu despre 157 de trepte spre iad

157 de trepte spre Roșia Montana

Scurt spus, povestea dramatică a localității Roșia Montana din județul Alba a început înainte de ’89, când întreprinderile de stat au trecut de la exploatarea filoanelor de aur prin metoda tradițională a mineritului, la cea postmodernă, a cianurii. Aflat în stand by pentru o vreme, programul exploatării cu cianură a fost reluat în 1999, la propunerea companiei canadiene Rosia Montana Gold Corporation, având girul tuturor guvernelor care s-au perindat de-atunci și până acum. Societatea civilă a sărit ca arsă, Uniunea Arhitecților din România a protestat, comitetele și comițiile nonguvernamentale au protestat, vedetele rock au protestat, toată lumea a protestat, s-a făcut și un festival, FânFest („liberi de cianură” este deviza lui), fără nici un rezultat. Nici măcar UNESCO nu a acceptat să introducă Roșia Montana în patrimoniul său, pe motiv că băștinașii, în frunte cu primăria locală, nu vor.
Dar în ce constă această metodă postmodernă a exploatării cu cianură? Se excavează câteva zeci de tone de minereu, se fac grămadă într-o movilă, movila e împrejmuită cu un tampon de scurgere protejat, peste care se pulverizează soluția de cianură. Ce rămâne dincoace de pârleaz e aur, în general echivalentul unei uncii, iar ce se scurge dincolo de pârleaz e deșeu toxic, altfel spus, cam tot ce a imaginat Dante în cele XXXIV de cânturi ale Infernului pentru a-și biciui, fierbe, topi, lichefia și evapora prăpăstuiții. Metoda pulverizării movilei cu ajutorul cianurii a avut momentul ei de glorie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, întrucât, între altele, dincolo de pârleaz ia naștere o băltoacă bogată în gaz de hidrogen, folosit în camerele de gazare naziste. Diferența dintre o cameră de gazare nazistă și RMGC e că, în cazul camerelor de gazare, băltoaca era ținută în cisterne și rezervoare speciale, și nu în vreo poieniță din pădurea de la marginea satului Treblinka, în timp ce în al doilea caz, băltoaca e ținută în Munții Apuseni, peste păduri, animale, monumente arhitecturale de însemnătate istorică, patrimoniu, aer, oameni, vieți, destine. Și de aici începe povestea spusă de Alexandru Vakulovski în ultimul său roman, 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana (Editura Cartier, Colecția Rotonda, 2010).
Istorisită din perspectiva unei femei în devenire, născută dintr-un tată musulman și o mamă romano-catolică, cu un bunic greco-catolic și o bunică unitariană, 157 de trepte spre iad… este în același timp și povestea unui așezământ bântuit de superstiții, copleșit de legende, hăituit de fantome. Un loc în spațiu care-și acceptă cu prea multă ușurință călăii și mult prea greu nou-născuții. Dacă-s bărbați, devin alcoolici, dacă-s femei, atunci curve, ne spune scurt pe doi autorul. Deși se naște ortodoxă, fetița se transformă curând în outsiderul recunoscut al comunității, iar locul de joacă preferat nu este grădinița sau ulița satului, ci galeriile romane de la capătul celor 157 de trepte ale scării care duce în mină, iar companionii de joacă nu sunt ceilalți copii, ci piritele și rocile descoperite cu inocență înfrigurată în acele galerii. Urmează apoi școala din Roșia, se mută la Abrud, revine cu intermitențe în sat. Viața la țară continuă, împerecheată cu „canadienii”, la propriu și la figurat, localnicii își vând terenurile și, odată cu ele, vând și casele, vitele, trupul, morții, sufletul, for a few dollars more, iar disperarea care-i cuprinde este aceea de a nu mai avea ce vinde. Și-ar vinde însăși disperarea, dacă ar putea. Pe zi ce trece, viața din Roșia se transformă în povestea unei orgii a istoriei, o horă satanică, de cianură, la care participă generațiile și din care nu lipsește istoria însăși, o istorie culturală conturată de apariția spectrelor lui Hașdeu, Avram Iancu, Horia, Cloșca și Crișan, Stalin… și care culminează cu metamorfoza eroinei în vârcolac, cum sugerează autorul în finalul cărții: „Ajung la marginea satului, la casa stră-străbunicii. Simt cum încep să-mi iasă fire de păr. Dinții mi se ascut și nu mă abțin să nu clănțănesc din ei.”. De altfel, Alexandru Vakulovski pigmentează povestea la tot pasul cu astfel de apariții mitologice, cum sunt Omul de Gumă, morojneța, țiganii de la marginea satului, piticii, Cavalerul, care intervin cu toată puterea în curgerea firului narativ, îl influențează, uneori îi schimbă traseul.
Dar cartea lui Vakulovski nu constituie o atitudine de protest, de activism explicit, ea este mai degrabă o reconstituire fidelă a unei stări de fapt, a unei stări posibile de fapt. Căci destinul personajelor se vrea a fi și tinde să devină unul exemplar, biblic, dacă vreți, o copie trasă la indigo care să se aplice pe orice schemă în care intră cele trei personaje principale: o firmă investitoare, capitalul și omul comunitar. Firma investitoare e un soi de Big Brother malefic și transparent, capitalul – noua religie, iar omul comunitar e prost, subuman. Din acest punct de vedere, povestea romanului e o sumă împletită de istorii ale unor eșecuri umane, nu fără vădite rezonanțe gogoliene, de sufete moarte. Culmea e că autorul, Alexandru Vakulovski, nu e de partea nimănui, nimeni nu îi e simpatic și, în același timp, își iubește personajele cu înverșunare, în pofida a ceea ce pot crede patrioții de profesie (v. Bookiseala.ro, ediția din 18.08.2010), care cred că Vakulovski s-a dus la Roșia ca să le ponegrească meleagurile frumoase ale patriei străbune, cu tot cu cele patru locașuri de cult din zonă. Din păcate, Ilă Citilă omite multe detalii din carte, cum ar fi mixul confesional al comunității, în care apare o a cincea biserică, aceea a capitalului care cumpără tot. Căci, asemenea lui Columb, și RMGC le-a oferit indienilor săi cercei și zurgălăi în schimbul aurului de pe insulă. Pe vremea lui Columb, rezultatul a fost că 90% din aborigeni au dat ortul popii. Rămâne să vedem ce se va întâmpla cu „aborigenii” din Roșia. O fi el Ilă, dar Citilă de unde? Nu e nevoie să fii Derlughian ca să înțelegi că trecerea de la minerit la cianură nu e o etapă de progres, ci un dezastru ecologic, după cum nu-i musai să fii Chomsky ca să înțelegi că soldatul american care violează o țărancă dintr-un sat din Irak este o brută.
Întrebarea care se cască acum și pe care ar trebui să și-o pună și recenzenții este ce atârnă mai greu în balanță, povestea cutremurătoare în sine sau modul în care e spusă această poveste cutremurătoare? E adevărat, Alexandru Vakulovski e un paradox, cum se exprimă Mihnea Blidariu în textul de clapă al cărții, „pentru că i se rupe de tot, dar nu-i scapă nimic”, iar felul în care e spusă povestea e neîndoios unul sincer, brutal de sincer, însă uneori, de cele mai multe ori, ai impresia că subiectul îl depășește pe autor, e prea mare pentru cele 120 pagini ale cărții. Sună cunoscut? E și cazul broșurilor de propagandă, al agitpropurilor de tip Sanomahearst sau Atticamedia, dar 157 de trepte spre iad… nu este o broșură de propagandă, e un țipăt de lăstun, cum ar spune Vladimir Beșleagă. Rămâne ca istoriile literare și criticii să stabilească ce facem cu această ultimă carte a lui Alexandru Vakulovski. E drept, subiectul e mult prea mare pentru autor, s-a înhămat la o treabă dificilă, dar autorul e sincer, tăios de sincer. Și cum istorii literare nu se mai scriu, iar critici literari nu mai există, rămâne să ne descurcăm cum putem și s-o citim pe cont propriu. Dar, atenție, Salvați-mă la Roșia Montana… reclamă un cititor tare de inimă, activ, cu sânge-n vene, care să aibă, cum ar spune hispanicii, cojones. Nu la gura sobei, picotind printre rânduri, cu o cană de ceai aburind-ți sub nară, ci, înfrigurat, la birou, într-o poziție incomodă și din care, numai ridicând ochii, să poți vedea cabinetul șefului sau măcar logoul firmei care te-a angajat. Căci până acolo ai de parcurs 157 de trepte spre iad.
Și un post scriptum despre slangul basa. Cea mai frecventă observație care s-a făcut până acum despre ultima carte a lui Alexandru Vakulovski e că e foarte diferită de ce a scris acesta până în prezent. Dacă în Pizdeț (2002), autorul povestea ce trăia, pe bune, așa cum trăia, dacă în Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea (2004), autorul începea să trăiască ultimele zvâcniri ale universului din romanul precedent, iar în Bong (2007), să-și amintească de viața din cele două romane de dinainte, acum povestea e foarte diferită. E adevărat, e hardcore, Vakulovski înjură din nou de mama focului, dar parcă nu mai folosește slangul basa. Problema cu slangul basa e că academiile dorm. Oricât de mult am perora împotriva utilizării acestuia în scopuri literare, artistice, în ultimă instanță – estetice, de către Vakulovski sau Planeta Moldova, trebuie să ne asumăm faptul că slangul basa face parte din limba română. El nu-i o boală de piele, o eczemă ce trebuie tratată, ci o consecință lingvistică a unui dialect politic, chestiune care, din păcate sau din fericire, ține de domeniul Academiei Române și al Academiei de Știință a Moldovei. Iar academiile, încă o dată, dorm.
Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana, Roman, Editura Cartier, Colecția Rotonda, [Chișinău], [2010], 120 p.
articol publicat in revista Tiuk!, nr. 29 (2011)
şi pe blogul personal