“Săgeata” CFM: Chişinău – Odesa

Am fost weekend-ul trecut la Odesa. M-am gândit iniţial că ar fi bine de circulat cu trenul, pentru că am văzut multă publicitate la TV. Rapid, ieftin, condiţii excelente. Cum vineri trenul nu circulă, spre Odesa am luat un microbuz, consolându-mă că măcar la întoarcere vom veni ca lumea. Am avut însă o surpriză cu microbuzul: a făcut doar 3 ore jumătate, în condiţii confortabile, cât de confortabile pot fi în microbuz (adică mai bine decât în circuitul intern). Şoseaua de la Palanca spre Odesa a fost reparată, astfel că după vamă nu ne-am mai trezit în gropi, cum se întâmpla înainte. Deşi a stat mult în vamă, pentru că o femeie avea probleme cu actele, faptul că e un singur control vamal a contat, nu am mai pierdut timp de două ori.

Deja din Odesa mă gândeam că poate m-am grăbit să iau bilete la tren, pentru că pierd o oră, faţă de microbuz. Totuşi mi se părea că în tren e mai confortabil, mai ales că doamna de la Chişinău m-a întrebat ce vagon vreau şi mi-a dat locuri în vagonul 5, că „are scaune mai moi”. Trenul e o rablă verde sovietică, chiar dacă în iunie reprezentanţii CFM-ului se lăudau că în curând va fi schimbat cu unul modern. Vagonul 5 era vagonul-restaurant, însă nimic nu e ceea ce pare când e vorba de Moldova. Banchetele nu erau nicidecum moi, ci înghesuite şi bătucite. Da, şi asta e o abordare comercială nouă: de ce să nu vinzi locuri în vagonul restaurant, dacă se poate? Bine, „restaurant” e mult spus: pentru că puteai să-ţi procuri din el cele 2 beri Chişinău, ceai, cafea şi biscuiţi. În schimb, trebuia să stai înghesuit la o măsuţă faţă-n faţă cu alţi călători.

Trebuie să spun însă că am avut şi noroc, fără contribuţia CFM-ului. Vizavi de noi era o bătrână cu ceva probleme psihice, deşi n-ai fi zis din prima. Era înconjurată de câţiva saci, un cărucior, torbe. Rapid a rămas singură la o măsuţă. Cred că ei i s-a părut foarte confortabil trenul, pentru că după vama de la Kuciurgan s-a descălţat şi o putoare îngrozitoare de picioare s-a instalat în tot vagonul. N-a ajutat că am deschis geamul. Doar după ce mai multe persoane au insistat amabil, bătrâna s-a încălţat nemulţumită, însă mirosul a rămas până la Chişinău.

Priveliştile au fost seci, am avut impresia că circulăm doar prin „posădci”. Un pic sinistru mi s-a părut în Transnistria, culorile verde-roşu la Tiraspol, apoi o oprire în Tighina, unde a urcat un tip dubios cu ochelari fumurii, nu înainte de-a se priponi tăcând în faţa noastră, cică: „malenkaia şutka”. Când trenul s-a urnit din Tighina, tipul dubios a început să vorbească la bar despre relaţiile amoroase dintre Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna.

În schimb, atunci când am coborât din tren chiar eram bucuros că am ajuns acasă. Dacă vreţi o călătorie în timp, călătoriţi cu trenul Chişinău – Odesa. Veţi trece prin Transnistria, veţi vedea condiţiile din timpurile apuse sovietice. Mie mi-a cam ajuns, cel puţin pentru câţiva ani. Prefer data viitoare confortul microbuzelor. 

Viorel Marineasa despre Afganii

Foto: La două bufniţe, TM

Viorel Marineasa a scris despre Afganii în revista Orizont. Mulţumesc!

Revista Orizont, nr.11, 2017

Afgani au fost, afgani sunt încă

Viorel MARINEASA

Citind Afganii, cartea-document a lui Alexandru Vakulovski, mi-am amintit de ceva asemănător. În anul 2000 lucram cu o echipă (șef de proiect - Daniel Vighi) la numărul 2 al publicației Ariergarda, având ca portal „Gustul lozincii”. Acolo a publicat Otilia Hedeșan un text absolut halucinant, Afganistan. Dincolo de lozincă. Plecată, în 23 iulie 1993, cu un grup de studenți în Basarabia pe urmele echipei regale a lui Dimitrie Gusti din anii treizeci, ea nu uită sfatul profesorului Mihai Pop: „să înregistrezi cu vreunul din ai noștri care a fost în Afganistan!” Și ocazia se ivește, polițistul Victor Belîi din Cornova se oferă să povestească despre experiența sa afgană. Și avea ce, mai ales că fusese gardă de corp a unui general sovietic.

Mare noroc, căci, constată Otilia, bătrânii, cei ce serviseră România, aveau chef de vorbă, iar cei tineri, de-acum net majoritari, care au fost în slujba „marii Uniuni” își țineau fălcile încleștate în virtutea obligației de a păstra secretul militar. Belîi e o excepție, iar autobiografia pe care și-o dezvăluie sub tabloul din care veghează Lenin e îmbâcsită de poncifele propagandei oficiale: „acest duh…, această intenție de a ieși învingători”; „noi, totuși, nu degeaba am fost acolo”; „pasul pe care îl facem era chibzuit și spus și noi numai trebuia să îndeplinim ceea ce ni s-a spus”; „noi făceam al nostru serviciu internaționalist”; „cineva trebuia să lupte și acolo”. Sigur că își mai dă în petec: „acești ostași care au dus acolo armata… tot timpul se recunosc dintre alții… la noi, la toți îi stricată psihica… dacă mă enervez… eu nu mă pot reține ca să nu pălesc… noi ne facem ca un fel de animal”. Nu lipsește nici succesiunea de orori petrecute pe acel front neconvențional. Așa că Otilia Hedeșan se poate întreba dacă nu a avut de-a face cu „un killer de trei lulele sau doar (cu) partea cea mai expusă a unei plăgi adânci a lumii sovietice”.

Să revin la volumul lui Alexandru Vakulovski. Cei 11 interlocutori îi sunt consăteni, din Antonești, Republica Moldova, iar mărturiile lor acoperă întreaga perioadă a „intervenției” sovietice în Afganistan (1979-1989). Interviurile, luate în vara lui 2001, se fixează pe un set de întrebări: cum decurgea pregătirea militară (ucebka)?; dacă erau umiliți recruții (dedovșina); exitau conflicte între etnii/ naționalități?; relațiile cu băștinașii; prezența ziariștilor pe front; drogurile; regimul fotogafiilor și al scrisorilor acasă; activitatea KGB-ului; contrabanda; dezertările; ce fel de război a fost?; și-au bă- gat americanii coada acolo?; îți pare bine/ rău că ai luptat acolo?; a influențat războiul viața de după?; întâmplări… Bineînțeles că există devieri de la interogațiile-standard atunci când cursul conversației permite așa ceva. Senzația dominantă e că autorul încearcă să stoarcă tot ce se poate de la afgani, numai că aceștia nu se prea lasă.

Ce-i oprește? Jurământul depus, teama de urmări, reticența în a-și resuscita amintiri împovărătoare. Numeroase propoziții rămân suspendate, oamenii ezită să-și ducă istoriile până la capăt. În ciuda acestui fapt, cartea este vie; vie și cumplită în același timp, încărcată cu „expresivități de război” rostite de unii care au văzut moartea cu ochii: regimentul nostru era între munți ca o conservă; buhnește trotilul, apoi zboară bârhaiele; un calmâc fuma strașnic kaseakuri (jointuri), anașa (hașiș) de i se usca creierul și osul de la ceafă; Mișa Mîșkin avea un pumn cât fundul de la strachină; cei mari păhăreau, iar noi cu automatele ne ucideam unul pe altul; dacă nu era dedovșina (umilirea), nu era așa acătării; nu mai scriam acasă, să nu stricăm inima la părinți; ne făceau injecții ca la vacă cu un pistolet: poc! poc!

Volumul se încheie cu un excelent eseu-sinteză al autorului - „O călătorie retrospectivă în Afganistan și în utopia sovietică”. Copilăria lui Alexandru Vakulovski s-a consumat sub semnul minciunii comuniste, al fake-ului propagandei. Lenin era bunicul multiplu al tuturor copiilor Uniunii, mărețul imperiu al dreptății înconjurat de dușmani neputincioși. Așa și cu soldatul sovietic, căruia i se atribuia rolul de „civilizator și eliberator”, ceea ce era „o metaforă proastă”. De aici se poate trece la o paralelă cu lumea literară.

Optzeciștii din România nu mai dădeau niciun credit „marilor teme” ce erau pe placul Partidului, pe când colegii lor de generație din Basarabia, prizonieri ai unui „al treilea ochi”, ochiul bolnav, vedeau măreție acolo unde se instalase precaritatea. Starea s-a perpetuat și după căderea sistemului, nevoia de idoli și de monumental în Republica Moldova a dus la înlocuirea (sau la coexistența) lui Lenin cu Eminescu și cu Ștefan cel Mare. Drastic, Al. V. vede în noul stat moldovenesc „o rămășiță… a întregului care a fost Uniunea Sovietică… aceeași mentalitate, birocrație comunistă”; „chiar și după ce U.R.S.S. nu mai există, teroarea lui plutește în aer în fostele republici ale acestui statmonstru”.

Posfața lui Al. V. a fost scrisă în anul 2001, odată cu terminarea ultimului interviu. Derularea evenimentelor în zilele noastre nu face altceva decât să-i dea o amară dreptate.