(Proză apărută în revista Familia)
Îmi întind aripile, îndrept capul și timpul
îngheață când umbra mea se așază pe drapelul României, apoi pe cel al Rusiei.
Când sunt deasupra Rusiei îmi întorc rapid capul dintr-o parte în alta, ca
umbra mea să aibă două capete. Dar totul durează foarte puțin. Nu poți compara
aerul condiționat cu vântul. Aterizez între bucățile de carton de sub drapele.
Pe ele sunt desenate stemele țărilor. Înainte erau chiar pe drapel, apoi le-au
scos, ca eu să-mi pot face scamatoria. La un moment dat drapelul României avea
o gaură, atunci mă băgam în ea și stăteam ca pe gard… Oricum, scamatoria cu
două capete pe drapelul Rusiei e una dintre preferatele mele.
Pe vremuri aici era un drapel românesc cu un cap
de zimbru cică, apoi a dispărut și a rămas doar ăsta cu un singur cap, pe lângă
care se lipesc tot felul, cel al Uniunii
Europene și, mai des, cel al Rusiei. Am în capul meu atâtea steme și drapele,
încât aș înnebuni dacă mi le-aș aminti de-odată, mi-ar trebui nu două capete,
ci vreo zece, cel puțin.
Cel mai adesea când drapelele Rusiei și al
României se întâlnesc – unul dintre ele arde, în ultima vreme însă tot mai rar,
flacăra concentrându-se pe alte pânze.
În afară de aerul greu, atmosfera e plăcută
aici. Pot zbura în voie în imensa cramă, aici unde mai nou se iau cele mai
importante hotărâri ale României. E mult spațiu, poți zbura ore, chiar zile,
oamenii nu se pun cu mine, mă lasă în pace. Mâncare e câtă vrei, băutură la
fel. Și bună și așa, ca pentru oameni. Trebuie să fiu însă atent la Iurii
Vanâci, prim-ministrul României, care deși pozează în ocrotitorul tuturor, pe
neașteptate îți poate sparge capul cu o piatră, te zdrobește cu fundul – încă
are obiceiul să se cațere prin copaci, de parcă acolo ar fi fotolii sau de
parcă ar fi cioroi – sau să-ți sucească gâtul în aer, așa cum a pățit un
porumbel pe 7 aprilie 2009, când Iuri Vanâci a sărit de la etaj numai ca să
prindă un porumbel. Pe care nu a vrut să-l împartă cu mulțimea adunată lângă
președinție și parlament.
Deși e la o vârstă în care majoritatea celor ca
el stau toată ziua întinși pat și scapă pârțuri urmărind televizorul, Iurii Vanâci
e încă periculos și nu trebuie subestimat. Spre deosebire de Vladimir Nikolaici
Voronin și Traian – aduși la întâlniri mai mult ca decor. Râd frumos împreună și
știu să spună toasturi frumoase. Lângă Iurii Vanâci e Victoraș Ponțiu sau din
Pont, președintele partidului PEDRS – prietenul lui de cataramă. Cataramă la
care stă agățat degetul lui Ion Ilici – singurul român din București căruia i
se adăuga și patronimicul la nume, ca la românii din Basarabia. Ion Ilici ar fi fost și el la masă, dacă nu
era asasinat chiar în momentul în care la Moscova s-a schimbat puterea, cu pace
și cu tunuri, ca de obicei.
Ilici participa la deschiderea unei uzine
falimentate și apoi resuscitate, colacul din care a rupt a explodat în momentul
în care fostul președinte al României ducea la gură prima îmbucătură.
Discipolul, Victoraș Ponțiu sau din Pont, i-a cules degetul, de care e nedespărțit
de atunci și când semnează vreun act mai important – pune și amprenta lui
Ilici, pe care o linge înainte de ștampilare.
Lângă Ponțiu e alt ochelarist, ai jura că-i
frate-so, doar că e mai gras și își drege vocea mai des, mișcându-și fundul de
pe o parte pe alta. E alt Ilici, Marian Ilici Lupu, zis și Răzgândac, nu mai știu
din ce partid, cred că nici el nu mai știe, atât de des se răzgândește. Și Mark
Evghenici Tkaciuk, zis Markoman, nume dat de un președinte de colhoz sau de
partid, unul gras și bolfos care a
dispărut de la orizont între timp.
Au venit cu toții aici din Transnistria, trecând
să-l ia pe cel căruia i se spune Sfântul Transnistriei, dar și al Rusiei și al
României, cred că îl cheamă Slavikovici, dar nu-mi bag aripa-n foc, oricum și-a
schimbat de câteva ori numele, ca și hainele lumești pe cele călugărești, apoi
iar lumești ș.a.m.d. Transnistria continuă să fie a nimănui, deși Moldova s-a
reunit cu România. De fapt, Transnistria e cu Moldova, când îi convine, iar
când nu-i convine – nu mai e. Toți transnistrenii sunt cetățeni UE, dar nu
chiar toți ar recunoaște asta. După lovitura de la Moscova nimeni n-a mai fost
interesat de acest teritoriu, în același timp nimeni n-ar vrea să se lipească
Transnistria de vreo țară, atunci ar fi adio mărfuri de contrabandă, adio
paradis fiscal și coniac Belâi aist și curve ieftine. Din cauza asta
Slavikovici a continuat să stea la Mănăstirea Noul Neamț, faima de Sfânt al
Transnistriei i s-a dus prin toată lumea ortodoxă, fără să fie verificată, fără
ca nimeni să-l controleze.
