„Dacă voi ajunge în cosmos,
voi picta de acolo Pământul, dacă voi ajunge combainer - voi picta de pe
combină lanurile de grâu”
Interviu cu Roman Tolici realizat de Alexandru
Vakulovski
Roman Tolici este
unul din artiștii basarabeni pentru care trebuie să mergi la Viena sau la
Berlin, dacă vrei să-i vezi expozițiile. Este atât de pe val, că valul l-a dus
departe de locul unde a început să picteze. Dacă aveți noroc, puteți să-l
prindeți la București, unde locuiește.
- Dragă Roman, povesteai
într-un interviu că ți-ai dorit să devii pictor de la 4 ani, când ai desenat
pentru prima oară o casă cu țurțuri. Cum te gândeai la 4 ani că e să fii pictor?
Ce coincide și ce nu?
- Am auzit odată
o observație cum că în copilărie putem ști cu adevărat ce trebuie să fim, ce ar
aduce ființei noastre profunde împlinirea și cu ea plăcerea împlinirii, căci
funcționând după principiul plăcerii, copilul ignoră total principiul necesității
atât de dezvoltat la adulți. Atunci, în copilărie, plăcerea pe care am resimțit-o
desenând, succedată de plăcerea de a trezi în oameni reacții și admirație, mi-a
stabilit un standart cu funcție de patern.
A fost atunci momentul când am captat cu adevărat atenția adulților, care la
acea vreme reprezentau lumea. Dacă o captam printr-un gol spectaculos pe
terenul de joacă, acum eram poate fotbalist. Așa sunt pictor. Mă consider un
caz fericit, visul primar devenind realitate, dar în procesul de formare am
fost tentat de multe zone distincte de termenul pictură, dorind să fac film,
comics, ilustrație, oarecum toate rezultând mai degrabă din principiul necesității,
pictura propriu-zisă rămânând multă vreme doar una dintre opțiuni. Odată cu
finalizarea școlilor (artele plastice necesită o pregătire specializată îndelungată,
aproape la fel de multă ca și muzica) a trebuit să decid. Și atunci m-am întors
la visul copilăriei, simplu și clar, provenind doar din plăcerea de a desena, sintetizată
în dorința de a fi pictor. Copil fiind, nu știam desigur cum e să fii pictor,
iar acum aveam ocazia să aflu. Toate experimentele și experiențele din zona
filmului, comicsului, ilustrației, ca și cele din zona literaturii, sau vieții în
general, mi-au creat identitatea artistică, exprimată preponderent prin pictură.
Deci, ce nu știam încă în copilărie, era distincția prin care un pictor adevărat
este de fapt un artist.
- Cum de nu ți-ai dorit ca
tot copilul sovietic să fii cosmonaut?
- Visul de a
deveni cosmonaut era obligatoriu, deci nu aveam cum să-l ratez. În aceeași
pleiadă am visat să ajung camionagiu, combainer, soldat, erou. La mine însă
visul era legat tot de contemplație și creație, gândindu-mă atunci că dacă voi
ajunge în cosmos, voi picta de acolo Pământul, dacă voi ajunge combainer (nu știu
care e termenul corect, așa îi spuneam atunci), voi picta de pe combină
lanurile de grâu ș.a.m.d. Deci paternul
de care-ți spuneam mai devreme a avut și are o mare influență.
- Părinții te-au susținut
când le-ai spus că vrei să devii pictor? Chiar nu ți-au zis că tot mai bine ar
fi să te faci doctor (sau măcar stomatolog)?
- Sunt mezinul într-o
familie de trei copii și spre deosebire de surorile mele determinate oarecum
spre “ce ar fi bine”, am reușit să mă impun prin forța tiranică a mezinului
care întâmpină cele mai mici rezistente în dorințele sale. Iar faptul că dorința
de a fi pictor a rămas constantă, susținută de acțiune în acest sens, completată
de confirmări din afară, nu s-a pus niciodată problema să devin stomatolog.
- Ai venit în România în
perioada Podului de Flori, probabil cu mult entuziasm. Ți-a pierit entuziasmul
pe parcurs sau s-a amplificat?
- Am făcut
într-adevăr parte din prima tranșă de școlari basarabeni în România. În
contextul podurilor de flori, a unei perioade entuziast-romantice, în care opțiunea
românității, renăscută în focul perestroikist se contura plină de speranțe. Am
ajuns în București la 15 ani, în toamna lui ’90, când URSS-ul încă exista, iar
România abia își începea lunga convalescență de după plaga comunistă. Venit
dintr-un Chișinău frământat de manifestații cu miză naționalist-unionistă, am găsit
un București și o Românie găurită de gloanțe și înfometată la propriu, căreia părea
să nu-i prea ardă de idealuri naționale, idealuri ajunse în desuetitudine de-a
lungul ceaușismului, idealuri ale căror stringență era acoperită de ghiorăitul
mațelor. După destrămarea URSS-ului, Moldova a intrat firesc pe aceeași
sonoritate a mațelor ghiorăinde, iar până în prezent, pe ambele maluri ghiorăitul
a fost înlocuit de poftele și lăcomiile capitaliste. Îmi mai păstrez speranța că
idealurile vor reveni odată în conștiința oamenilor, dar îmi vine greu să cred
că vom prinde acele vremuri.
Am trăit în
Romania mai mult timp decât am trăit în Moldova și eu personal mi-am realizat
unirea.
- Am observat în lucrările
tale o pasiune pentru basm. Am observat bine sau m-am înșelat?
- Cred că e o
observație bună, chiar dacă eu personal nu am gândit-o niciodată ca atare. Vine
cel mai probabil tot din copilărie, când basmul juca un rol esențial, modelându-mi
modul de a privi lumea prin schema dramatică a unei povești. Această schemă
transpare iată în creațiile mele prin poetica de basm, prin idealuri esențializate,
moralizatoare și estetizate.
- Am văzut un album
Paraziții ilustrat cu benzi desenate de tine. Ești deschis la astfel de
colaborări sau ai făcut o excepție pentru Paraziții?
- Respectivele
benzi desenate nu au fost făcute special pentru albumul Paraziții. La începutul
anilor 2000 am experimentat acest domeniu (al benzii desenate), rezultând
atunci un mic album numit „Aaargh!!!”, o colecție de demențe grafice obscene,
care au mers la sufletul managerului trupei, prezent la lansare și care a dorit
să includă câteva în albumul Paraziții. Personal, nu i-am cunoscut niciodată pe
cei doi rapperi, dar mi-au plăcut mult și-mi plac și acum. Revenind la întrebarea
ta, deschiderea mea la astfel de colaborări este destul de închisă. Este poate
din cauza activității mele paralele în zona publicității, unde timp îndelungat
am realizat ilustrații efemere, neasumate, scopul fiind doar câștigarea unei pâini
decente. Fapt care mi-a creat o angoasă vizavi de tot ce înseamnă „comandă”.
Rolul de ilustrator este unul de acompaniator și nu mă feresc să recunosc că îmi
cauzează anumite frustrări. Din acest motiv, experiențele mele ca ilustrator
sunt limitate, asta neînsemnând că refuz zona. Încerc doar să fiu foarte
exigent în alegerea proiectelor și în gradul de libertate ce mi-l pot permite
acestea.
- Scrii și proze și poezii.
Ce înseamnă pentru tine literatura? E un hobby sau e ceva mai serios?
- Cred că nu e
nici hobby și nici ceva serios. E o formă de exprimare artistică, de sublimare,
alta decât cea vizuală. Așa cum un scriitor se „odihnește” prin mâzgâlituri plastice
pe marginea manuscrisului, un plastician se „odihnește” prin mâzgâlituri
literare. Literatura adevarată necesită dăruire și timp, la fel și pictura. Nu
cred că le poți face pe ambele la modul serios, fără ca ambele să aibă de
suferit. M-am apucat să scriu la îndemnul lui Mitoș Micleușanu, tot pe la începutul
anilor 2000, în contextul experimentelor de bandă desenată (multe dintre
benzile mele desenate sunt de fapt adaptări grafice ale unor texte scrise
atunci). Am citit în două rânduri, proză și poezie, în cenaclul „Euridice” al
lui Marin Mincu, unde am fost lăudat pentru proză și criticat pentru poezie.
Revista „Tomis” de la Constanța mi-a publicat câteva lucruri și chiar m-a
premiat pentru debut. Dar, cum am mai spus, am avut la un moment dat un moment în
care a trebuit să aleg, iar strigătul interior al literaturii sau benzii
desenate a fost acoperit de urletul picturii. Acum scriu rar. Mai mult poezie.
- Ești prieten cu Planeta
Moldova și ai făcut ilustrații pentru romanul Nekrotitanium. Le-ai făcut după
ce ai citit cartea?
- Bineînțeles.
Dincolo de prietenia mea cu Planeta Moldova, mi-a plăcut Nekrotitaniumul. E o
poveste total dementă, în stilul inconfundabil al celor doi, care tratează
moartea și mai ales nemurirea, cu un umor sarcastic, bombastic și fantastic.
Din păcate, produsul final în ceea ce privește ilustrațiile a fost poate
nemeritat de minimalist, căci proiectul început inițial era mult mai ambițios.
Din lipsă de timp (din partea mea) și de buget, am reușit până la urmă să
conving atât autorii, cât și editura să ne rezumăm la o serie de portrete. N-o
să mă apuc acum să le laud, voi spune doar că sunt mulțumit de rezultat și
consider că ilustrațiile lasă cartea să respire, adevărata ei surpriză
provenind din text, pe care, repet, îl consider foarte bun.
- Tara von Neudorf a spus că
încă nu a făcut destui bani ca să vină să expună în Est. Doar din cauza asta
artiștii pleacă în Vest, cu expoziții sau cu totul, sau există și alte motive?
- Ok, cred că pot
fi de acord cu Tara. Deși sună pecuniar, există adevăr în spusele lui. Banii ne
plac tuturor, fie că o recunoaștem, fie că nu. Noi, cei crescuți măcar parțial în
filozofia comunistă, suntem poate mai ambivalenți în privința lor, dar chiar și
așa, atenția ne e îndreptată mai degrabă spre Vest. Societatea capitalistă în
care ne-am trezit, are cuibul în Vest, acolo se află grosul banilor și e cumva
firesc să ne îndreptăm speranțele financiare într-acolo. Pe langă asta, cred că
există un flux al validării profesionale și culturale, similar, iată, mișcării
soarelui, dinspre Est spre Vest. Dacă mă gândesc la istorie, cuceririle
Vestului de către estici au fost mereu mai naturale și mai definitive decât în
sens invers. Îmi permit să speculez, punând în balanță cucerirea Vestului sălbatic
de către europeni în calitate de estici, sau a hoardelor barbare care au
devastat Europa tot în calitate de estici și pe de cealaltă parte a eșecurilor în
cucerirea Estului, pe care le-a suferit Hitler sau Napoleon. Îmi vine să trag
de aici o concluzie poetică: în timp ce Vestul se vrea cucerit, Estul se vrea
sedus.
- Când te întorci în
Moldova, sesizezi schimbări? Dacă da, ce schimbări ai observat?
- Din păcate, nu
am mai fost în Moldova de vreo 6 ani. Toți ai mei sunt de ceva vreme plecați în
Spania, ca mulți alții. Casa părintească a fost vândută, iar fără o treabă
anume nu am găsit o motivație pentru a reveni. E pentru mine un context puțin
dureros și mi-e greu să vorbesc obiectiv despre schimbări, deși sunt convins că
ele există și am speranța, că sunt înspre bine.
- Contextul din România îți
priește când creezi? Apropo, ce te inspiră în general?
- Văd creația ca
pe un act de voință, care se manifestă indiferent de context. Cunosc suficienți
oameni care își justifică lipsa de acțiuni creatoare dând vina pe „contextul
nefavorabil”. Personal, cred că de multe ori, un context mai puțin favorabil
poate de fapt favoriza o creație mult mai încărcată de prospețime și profuzime
(Moldova, a dat în acest sens câteva exemple interesante). Cât despre România:
odată, un prieten sârb stabilit aici, la întrebarea mea: „de ce aici?”, mi-a răspuns:
„e pace”. Pacea este în principiu suficientă pentru a-ți putea vedea de treabă.
În lumea de astăzi, deja globalizată într-o măsură semnificativă, nu mai e
nevoie să fii neaparat în Paris sau New York pentru a-ți juca șansa. România
oferă suficient bine, dar și suficient rău pentru a nu te plictisi. În România
(în Bucuresti, în special, unde-mi duc veacul și pe care-l cunosc cel mai
bine) am ocazia să fiu scârbit de multe
lucruri, dar am și ocazia să admir multe lucruri. Îmi aduc aminte de frustrarea
ciudată pe care am simțit-o în Praga, unde mi-am zis că mi-ar fi greu să creez,
căci e un oraș deja prea frumos, care nu mi-ar lăsa loc pentru umplerea unor
goluri. Iar în legătură cu sursele de inspirație în general: mă inspiră lumea în
general, cu bunele și cu relele ei. Încerc să caut și să văd frumosul în banal
sau chiar în urât și invers, așa cum încerc să detectez adevărul în minciună,
minciuna în adevăr, vechiul în nou, noul în vechi, binele în rău și răul în
bine.
- Mulți artiști au pasiuni
ciudate sau dubioase (îmi amintesc și de Nabokov care colecționa fluturi). Ai
vreun hobby dubios?
- Colecționarea
fluturilor poate fi catalogată drept dubioasă dacă acceptăm că colecționarea în
sine frizează patologia. Aș putea atribui o acțiune de-a mea unei manii
colectoare, pe care nu m-ar mira ca mulți s-o considere ciudată sau dubioasă: în
principiu port mai tot timpul aparatul de fotografiat atârnat de gât,
fotografia reprezentând un important domeniu de documentare pe care mi-l împrospătez
în permanență. Fotografiez orice; peisaje, detalii, situații, oameni. Odată cu
fotografia digitala, care permite stocarea unui număr infinit de imagini, au început
să se formeze în bazele mele de date, colecții de fotografii cu copaci, colecții
cu ceruri, colecții cu clădiri, etc., dar cele mai interesante sunt colecțiile
cu necunoscuți. Oamenii pe care-i fotografiez pe ascuns sau brusc, fără să le
cer permisiunea. Oameni ale căror trăsături le studiez ulterior și pe care-i împart
în categorii: bărbați, femei, copii, bătrâni, cerșetori etc. Din aceste colecții
s-au născut serii de picturi, precum seria Regilor Cerșetori, sau seria Nobody
(Nimeni). Astfel trag concluzia că aceste colecții nu țin tocmai de hobby, ci
tot de profesie, de bucătăria picturii, ocupație care în sine e suficient de
ciudată și dubioasă.
- Cum schimbă viața de
familie un artist? Dacă ar veni la tine un prieten artist și ți-ar spune că se
căsătorește și că vrea un copil, ce l-ai sfătui?
- Viața de
familie îl schimbă pe oricine, iar artiștii nu fac excepție. Depinde desigur de
familie, dar omul își face norocul cu mâna lui. În orice caz, familia oferă
(sau ar trebui să ofere) un echilibru emoțional, ceea ce nu strică. Totul e să nu-ți
uiți scopurile și să combini cele două tărâmuri, al familiei și al creației,
astfel încât nici unul să nu sufere decădere. S-a întâmplat să mă căsătoresc cu
o psihanalistă, astfel încât comunicarea cu soția mi-a adus pe lângă un relativ
echilibru emoțional și accesul la un domeniu pe care altfel doar l-aș fi dibuit
și care a ajuns până la urmă să-mi influențeze într-un fel sau altul lucrările,
la fel cum și domeniul meu i-a influențat ei gândirea și abordarea.
Dacă un prieten
artist mi-ar spune că vrea să se căsătorească și să facă copii, i-aș ura casă
de piatră și multă răbdare. Familia necesită timp și dedicație, la fel și creația.
L-aș sfătui așadar să-și organizeze mult mai bine timpul.
- De câțiva ani suntem
anunțați zilnic că vine sfârșitul lumii. Te-a afectat asta cumva? Ce vei face
după sfârșitul lumii de pe 21 decembrie?
- Dacă va fi sfârșitul
lumii pe 21 decembrie, după această dată nu voi face nimic, căci voi fi mort.
Sfârșitul lumii e o veche obsesie egoistă a omenirii: să fim ultimii, după noi
să nu mai fie nimic, chiar cu prețul unei apocalipse înspăimântătoare. Nu cred
că avem noi norocul ăsta. Vom dispărea ca toate celelalte generații anterioare
nouă, nevoiți să ne confruntăm mai întâi cu viața și la final cu moartea. Iar
după noi vor mai trăi generații și generații și generații...
PS: Interviul e de acum un an, n-a fost sfârşitul lumii, Tolici va avea expoziţie la Chişinău, Muzeul Naţional de Artă. Vernisajul e pe 10 aprilie, ora 15.00.
