Îmblânzitorul apelor Sau după noi potopul

Deși оl cunosc pe A. R. Deleanu (pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean) de ceva vreme, habar nu aveam că scrie. Am avut câteva discuții despre literatură în Cluj, destul de contradictorii, apoi l-am reîntâlnit în Brașov, unde a moderat alături de Mihai Vakulovski mai multe ședințe ale CenaKLUbului Tiuk. Atunci am aflat că a scris un roman.

Am citit Îmblânzitorul apelor, romanul lui A. R. Deleanu, dintr-o suflare, poate și datorită faptului că “e o carte absolut atipică pentru literatura actuală, și nu numai, din România”, cum scrie Nora Iuga pe coperta a patra. Într-adevăr, după lectură îți vine să compari romanul cu Apocalipsa lui Lars von Trier, cu filmele lui Daren Aronofski sau horrorurile japoneze, în rest mai ușor compari romanul cu proza modernă, decât cu cea contemporană. Ceea ce acum e un lucru bun.  Îmblânzitorul apelor  e un roman-poveste în care apar foarte multe elemente din basme. Cum ar fi personajele: trei frați, unde personajul principal e mezinul; ciclul vieții și al morții: când într-un loc apare un om nou, unul de-al casei moare.

Toate elementele narațiunii sunt bine alese: timpul – apocalipsa, când timpurile încep să se suprapună, amintirile se schimbă cu visele. Locul: o casă luată de valuri, o casă pe Pământul din timpul potopului. Narațiunea e la persoana a III-a, dar e intercalată cu paginile de pseudo-jurnal (pentru că timpul a stat în loc) ale personajului principal. „Cum spune scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov în volumul Un roman natural, „apocalipsa poate avea loc și într-o singură țară”, însă la A. R. Deleanu e și mai sugestiv și concret acest exemplu groaznic de sfârșit subit, dar oarecum anunțat – în interiorul unei familii și într-o relație” – scrie Mihail Vakulovski în postfață.

Cum și era de așteptat, narațiunea mustește de trimiteri la Biblie, trimiteri subtile, iar la sfârșitul cărții rugăciunea Tatăl nostru e suprapusă cu o scenă de groază, când un frate e gata să-l omoare pe altul pentru a-l mânca. A. R. Deleanu combină excelent sublimul cu animalicul, frumosul cu groaznicul, iar dragostea apare doar la braț cu ura. În fine, în roman simțurile se dereglează total, când dispare lumina, personajele se mișcă pipăind în jur sau ghidându-se după mirosuri. În special mirosului A. R. Deleanu îi acordă câteva pagini bune, deși nu-l putem acuza că a neglijat celelalte simțuri.

Îmblânzitorul apelor e o carte ciudată, din alea pe care atunci când le-ai terminat, îți vine să le mai răsfoiești, să recitești anumite pasaje. Cu un astfel de debut, A. R. Deleanu se poate considera un prozator autentic. Pe mine m-a convins și m-a câștigat.  

* A. R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor, Ed. CDPL, 2012