(America de Nord)
Jack şi canibalul
Jack şi fratele său mai mic locuiau împreună cu părinţii lor. Amândoi copiii erau mari mâncăi, aşa că, în casa lor, era tocmit un bucătar.
Când şedeau la masă, copiii mâncau aşa de iute, încât părinţilor nu le mai rămânea decât o singură farfurie de-mpărţit. Si cu cât creşteau cei doi fraţi, cu-atât mâncau mai mult.
Intr-o seară, la vremea cinei, Jack şi fratele său se aruncară, ca de obicei, asupra mâncării şi înfulecară gustările, felurile principale şi deserturile, în timp ce părinţii abia avură vreme să ia câteva înghiţituri.
După masă, odată ce băieţii se culcară, părinţii începură a plânge unul pe umărul celuilalt:
- Nevastă, din pricina copiilor noştri, nici azi n-am mâncat aproape nimic.
- Bărbate, şi eu m-am săturat să mă culc cu burta goală.
Si-i porunciră bucătarului:
- Mâine, ai să-i iei pe copii la vânătoare. Ai să-i duci într-un colţ pustiu de munte şi, în locul acela îndepărtat, ai să-i slobozeşti pe copii.
Jack, mezinul, era şiret şi iscusit. Avea darul de a citi gândurile şi, uneori, chiar de a intra în mintea oamenilor. Putea, de asemenea, să-i şi adoarmă.
Citi aşadar în mintea părinţilor gândul lor şi-i povesti fratelui mai mare ce li se pregătea. Noaptea, se duse la o femeie bătrână şi plină de înţelepciune, care locuia aproape de ei. Ii ceru ajutor şi femeia îi dădu sfaturi cum să facă. Când se întoarse, avea în buzunar un mosor de aţă.
In dimineaţa următoare, bucătarul dădu copiilor o bocceluţă cu mâncare.
- Luaţi bocceaua asta şi haideţi după mine, mergem la vânătoare de cocoşi sălbatici.
Si pe-aci ţi-i drumul. Jack urmă sfaturile bătrânei şi, cum înainta de-a lungul potecii, fără să-l vadă bucătarul, îşi strecură mâna în buzunar şi apucă ghemul. Incepu a-l desfăşura, întâi pe jumătate, apoi pe trei sferturi, îl desfăşură, îl tot desfăşură... Nu mai rămăsese decât puţină aţă. Deodată, după-amiaza, bucătarul se opri la poalele unui munte.
- Băieţi, o să facem aici popas pentru noapte. Am să mă-ndepărtez ca să prind câţiva cocoşi de munte. Dar, fiţi pe pace, că mă-ntorc înainte să amurgească soarele.
Noaptea, se duse la o femeie bătrână şi plină de înţelepciune, care locuia aproape de ei. Ii ceru ajutor şi femeia îi dădu sfaturi cum să facă. Când se întoarse, avea în buzunar un mosor de aţă.
(p.61)
De îndată ce bucătarul o luă din loc, copiii se şi porniră către casă, urmând firul de aţă.
Ajunseră cu cinci minute mai târziu decât acesta şi intrară-n casă. Ii văzură pe părinţi care tocmai îşi pregăteau cina. Cei doi fraţi erau hămesiţi şi se năpustiră asupra bucatelor. Nici nu începuseră părinţii a mânca bine, că nu mai rămase nimic pe masă.
Jack era, însă, şiret şi iscusit. Citi în mintea părinţilor noul lor plan: ei voiau ca bucătarul să-i ducă, de data aceasta, pe copii de cealaltă parte a muntelui şi să-i slobozească acolo. Jack îi povesti fratelui său ce li se pregătea. Noaptea, băiatul se duse iarăşi la bătrâna înţeleaptă; îi ceru ajutor şi femeia îi dădu sfaturi. Când se întoarse, avea sub haină un sac plin cu o pulbere fină şi strălucitoare.
In dimineaţa următoare, bucătarul le spuse copiilor:
- Mergem la pescuit!
Si pe-aci ţi-i drumul. Jack urmă sfaturile bătrânei şi, fără să-l vadă bucătarul, scotoci prin haine şi luă sacul din care presără de-a lungul cărării pulberea strălucitoare. Sacul începu a se goli, pe jumătate, pe trei sferturi, se goli, se tot goli... Nu mai rămăsese decât puţină pulbere. Deodată, către sfârşitul după-amiezii, bucătarul se opri de cealaltă parte a muntelui.
- O să poposim aici. Am să mă duc puţin mai încolo, să pescuiesc somoni, voi aşteptaţi-mă aici.
De îndată ce bucătarul se îndepărtă, copiii urmară poteca presărată cu pulbere, ca să se-ntoarcă acasă.
Curând, însă, văzură, pe marginea cărării, nişte păsări nespus de frumoase, cu penajul viu colorat. Vrură să le prindă şi-aşa se-ndepărtară de drum, tot fugind înspre ele, dar acestea îşi luau mereu zborul. Băieţii se afundară în pădure pe urmele păsărilor care se-nălţară în văzduh. Trecură prin tufişuri şi săriră pe deasupra stâncilor. De-abia suflând, cei doi fraţi se opriră, într-un târziu, din alergat. Cărarea se pierduse demult, se rătăciseră într-un loc neumblat al acelui ţinut. Căutară drumul printre tufişuri, printre stânci, însă nu-l mai găsiră. Si-atunci merseră la voia întâmplării.
Seara, ajunseră în vârful colinei. Si Jack văzu în zare o dâră de fum ce ieşea din pământ. Arătă spre dâra de fum şi strigă:
- Frate mai mare, să mergem către fumul acela.
Si-o luară pe drumul ce ducea într-acolo. Noaptea, făcură popas. Hainele le erau murdare şi lac de sudoare. Inainte de a adormi, se întinseră cu faţa la potecă, să n-o mai rătăcească iar.
A doua zi, îşi reluară drumul; erau lihinţi de foame. Când, deodată, dădură peste vârful unui horn din care ieşea fum. Hornul ieşea din acoperişul unei case mari, pe jumătate îngropată-n pământ. Impinseră uşa şi intrară-ntr-o bucătărie, în care se aflau o femeie şi cei doi fii ai ei. Aceştia erau la fel de înalţi ca şi cei doi fraţi ai noştri, însă erau păroşi şi-aveau colţi: erau pui de canibal! Se apropiară şi-i mirosiră pe cei doi pui de om, - mormăiau şi le curgeau balele de poftă. Atunci, femeia trebui să-şi îndepărteze copiii.
Abia apoi le dădu de mâncare lui Jack şi fratelui său, precum şi haine curate, zicând:
- Bărbatul meu este canibal, mâncător de oameni! Cum acuşica o să se-ntoarcă acasă, am să fac bine şi-am să vă ascund în pivniţă.
Tata canibal se-ntoarse seara; se îndrepta către casa-i pe jumătate subpământeană, murmurând printre dinţi:
- Miam, miam, miam!
Simţi din bucătărie mirosul vânatului aflat în casă şi-i ceru socoteală nevestei, însă aceasta nu răspunse. Ridică atunci o mână ameninţătoare asupra obrazului ei şi-atunci ea se dădu înapoi, speriată.
- Nu da, rogu-te. Doi copii rătăciţi stau ascunşi în beci.
Mâncătorul de oameni coborî două câte două treptele din pivniţă.
-Miam, miam, cina e gata, la masă!
Din beci, copiii auziră paşi pe scări. Dar Jack era şiret şi iscusit. Incercă să-ntoarcă gândul canibalului, pentru ca, astfel, să fie, poate, cruţaţi. Insă mâncătorul de oameni coborî şi ultima treaptă şi-i găsi pe copii. Sări înainte cu gura larg deschisă şi colţii ieşindu-i în afară. Insă, în chiar clipa când era cât pe ce să muşte din ei, şovăi şi-i cercetă pe copii din cap până-n picioare. Le pipăi braţele şi picioarele.
- Nu miam, miam! Prea slabi.
Si-i lăsă pe cei doi fraţi în pivniţă. In bucătărie, îi porunci nevestei să-i îndoape bine şi să le aştearnă un culcuş moale. Astfel, în scurtă vreme, aveau să devină graşi şi fragezi.
Femeia pregăti o masă copioasă pentru copii şi-i culcă într-un pat moale.
In dimineaţa următoare, în clipa în care aduse mâncarea la masă, cei doi fraţi se şi năpustiră asupra ei. Cât ai clipi o dată, ei gata-nfulecară micul dejun. Atunci, femeia aduse, pe rând, mai multe feluri, o sumedenie de fructe, cărnuri şi peşte. Dar bucatele treceau pe dinaintea lor fără să-i sature!
Zi de zi, mese-mpărăteşti, noapte de noapte, un pat moale. Aşa se scurse timpul.
Tot trăind într-o casă pe jumătate îngropată în pământ, cei doi fraţi băgaseră de seamă un băţ de aur deasupra uşii de la intrare, pe care tatăl canibal îl lua des cu el, când ieşea din casă.
Intr-o dimineaţă, copiii o întrebară pe nevasta mâncătorului de oameni, căci voiau să ştie la ce folosea acel obiect. Femeia le dezvălui taina:
- Băţul de aur e fermecat, cu el poţi traversa lacul şi ajunge în împrejurimile unui oraş. Acolo, bărbatul meu mănâncă o grămadă de oameni.
Era fericită să le vorbească celor doi copii, căci erau o companie plăcută în casă. Aşa le mai dezvălui, apoi, şi alte taine:
- Soţul meu are un clopot mare, fermecat. Simte când se apropie vreun pericol şi ne dă de veste sunând. Mai are şi o lampă fermecată. Noaptea, când merge la vânătoare, şi-o pune pe frunte; şi ea străluceşte ca un soare pe faţa lui, luminând în întuneric.
Intr-o seară, Tatăl canibal pipăi picioarele şi braţele copiilor şi-şi spuse: ”Miam, miam, gras şi fraged! Mâine, punem masa!”
In dimineaţa următoare, în clipa în care aduse mâncarea la masă, cei doi fraţi se şi năpustiră asupra lor... Atunci, femeia aduse, pe rând, mai multe feluri, o sumedenie de fructe, cărnuri şi peşte. Dar bucatele treceau pe dinaintea lor fără să-i sature!
(p.67)
Dar Jack era şiret şi iscusit şi-nţelese gândurile mâncătorului de oameni.
In acea noapte, îi scufundă în somn greu pe toţi membrii familiei. Se trezi şi, împreună cu fratele său, îi luară pe fiii canibalului şi-i puseră în pat, în locul lor.
In locul copiilor mâncătorului de oameni, cei doi fraţi aşezară nişte lemne rotunde, putrede şi moi, şi le-acoperiră cu o pătură. Din dreptul uşii, Jack apucă băţul de aur; după care cei doi fraţi părăsiră casa şi o luară la sănătoasa.
In zori, Tatăl canibal se trezi şi se duse numaidecât la patul în care dormeau de obicei cei doi pui de om şi-şi ucise propriii copii. Când fu cât pe-aci să-i şi mănânce, văzu că aveau mâini păroase şi colţi.
Işi omorâse copiii! Urlă de furie, dădu la o parte pătura de pe celălalt pat şi găsi lemnele putrede. Atunci canibalul porni pe urmele celor doi, gonind ca vântul.
Către amiază, Jack şi fratele său ajunseră pe marginea unui lac întins. Auziră-n urma lor strigăte mânioase, mugete furioase, ce veneau de departe. Era canibalul care fugea către ei. Jack aruncă băţul de aur pe oglinda apei; şi-l văzu cum se lungeşte şi cum capătul lui atinge celălalt mal. Cei doi fraţi traversară lacul mergând pe băţ ca pe-un pod. De-ndată ce ajunseră pe celălalt mal, luară cu ei băţul care reveni la lungimea obişnuită. Canibalul tocmai ajunsese pe marginea lacului, însă nu putu să-l treacă, aşa că îşi ridică pumnul strâns, mugind:
- Miam, băţule, du-mă-ntr-acolo! Băţule!
Jack înfipse, însă, băţul în pământ pe marginea lacului. Nu departe de locul acela, cei doi fraţi ajunseră într-un oraş locuit de oamenii albi. Erau mulţi: soldaţi, case, prăvălii şi ferme. Oamenii de aici erau hrana obişnuită a canibalului şi le era foarte frică de el. Jack şi fratele său se despărţiră, căci îşi găsiră de lucru în ferme diferite.
Săptămânile treceau una după alta, dar fratele cel mare deveni invidios pe mezin, invidios pe puterile lui! Nu-şi mai dorea decât să-l pună în pericol şi, astfel, să-i pricinuiască moartea. Răspândi un zvon prin oraş; după cinci zile, locuitorii vorbeau:
- Se pare că Jack vrea să fure clopotul cel mare al canibalului!
Născocirea aceasta ajunse şi la urechile lui Jack; provocarea îi era adresată. Pricepu că frate-su mai mare răspândise acel zvon şi părăsi oraşul pe dată. Traversă lacul cu ajutorul băţului fermecat. Scufundă într-un somn adânc pe mâncătorul de oameni, pe nevasta lui şi, mai ales, clopotul.
Plecă în goană, cu clopotul într-un cărucior, şi traversă lacul în celălalt sens. Băiatul înfipse băţul în pământ şi-şi urmă drumul până-n oraş. Aşeză clopotul în mijlocul pieţei; în felul acesta, era în văzul tuturor.
Din zi în zi, fratele cel mare îl invidia tot mai mult pe mezin; îl pizmuia pentru puterile şi pentru faptele sale! Născoci, atunci, un alt zvon, după care, la trei zile, locuitorii povesteau:
- Se pare că Jack are de gând să fure lampa fermecată a canibalului.
Vestea se răspândi printre oameni, din gură în gură, pân-ajunse şi la urechile lui Jack.
Noaptea următoare, băiatul luă un sac plin cu sare. Aşeză din nou băţul magic pe apă şi trecu lacul. In noaptea de catran, privi prin gura hornului din casa canibalului. Il văzu pe mâncătorul de oameni pregătind, într-o oală uriaşă, o fiertură de carne de om. Jack turnă pe gura hornului jumătate din sacul cu sare, care căzu în oală. Canibalul sorbi din fiertură şi găsi că era tare gustoasă; bău, însă, numai supa şi uită să mănânce şi carnea. După care i se făcu sete. Deschise o trapă în podea şi apucă lampa. Si-o fixă pe frunte, ca pe un al treilea ochi, şi se duse la râu să-şi astâmpere setea. Jack se ascunse pe drumul dintre râu şi casă.
Când mâncătorul de oameni se-ntoarse, Jack sări din ascunzătoare. Aruncă sarea în ochii canibalului şi mai ales în lumina ce-o purta. Canibalul fu astfel orbit. O luă la fugă, însă, cum nu putea vedea, se lovi la picior într-un pietroi şi căzu cât era de lung. Lampa căzu şi ea şi Jack o apucă pe dată. O şterse şi şi-o puse pe frunte, lumina ei călăuzindu-i paşii în întuneric. Canibalul nu se putu lua după el, căci era o noapte fără lună şi nu se vedea la doi paşi. Dimneaţa, Jack arătă prada locuitorilor oraşului.
După această izbândă, clipă de clipă, fratele cel mare devenea tot mai negru de ciudă. Il pizmuia pe mezin pentru puterile, pentru faptele şi pentru faima lui! Aşa că răspândi un alt zvon. După doar câteva ore, locuitorii povesteau:
- Jack îl va prinde pe canibal şi-l va aduce aici!
Jack auzi vestea care făcuse înconjurul oraşului. Ii spuse fierarului să făurească un cufăr mare din fier, cu capacul care să se-nchidă cu ajutorul unei maşinării. Când lada fu gata, Jack îi spuse meşterului să o-ntărească cu bare mari din fier. Puse apoi cufărul într-un cărucior şi-l duse până la casa canibalului, trecând lacul cu ajutorul băţului magic.
Mâncătorul de oameni ieşi din casă; era atât de sărac cu duhul, încât nici măcar nu-l recunoscu pe băiat. Privi doar îndelung căruciorul, se minună la vederea cufărului şlefuit, făcut parcă din oţel.
Jack, însă, era şiret şi iscusit. Citi gândurile mâncătorului de oameni: canibalul voia să-l omoare ca să-i ia căruciorul şi cufărul. Băiatul deschise lada şi-i arătă înăuntru sculpturile măiestrite şi oglinzile care împodobeau pereţii. Il îndemnă pe canibal să cumpere cufărul şi să intre înăuntru ca să-l încerce. La început, mâncătorul de oameni nu primi.
Atunci băiatul se strecură în ladă şi se-ntinse, oftând de plăcere:
- Ce plăcut şi bine e!
Canibalul îi luă atunci locul în cufăr. Numaidecât, Jack închise capacul cu barele mari de fier. Mâncătorul de oameni se zbătu să iasă şi aproape întoarse lada pe dos, dar nu izbuti. Jack duse astfel căruciorul până în oraş.
In târg, băiatul merse în piaţă. Soldaţii şi locuitorii se strânseră să-l vadă pe canibalul acela care avea obiceiul să-i omoare. Smulseră cufărul din cărucior şi-i spuseră lui Jack să-i dea drumul ostaticului. Insă băiatul îi avertiză:
- Mai bine am aprinde focul, am pune cufărul acolo, astfel încât mâncătorul de oameni să se-năbuşe, şi l-am arde. De-i dau drumul, o să vă omoare pe toţi.
Fratele cel mare se afla în mulţime şi-i spuse lui Jack:
- Deschide cufărul, nu e nici un pericol, uită-te la sutele astea de oameni înarmaţi. Nu e nici un pericol, ori poate ţi-e frică!
- Frate mai mare, nici cuţitele, nici gloanţele, nici săgeţile nu pot străpunge pielea acestui mâncător de oameni. De voi deschide cufărul, o să vă omoare pe toţi.
Capacul sări în aer şi canibalul ieşi mânios; avea ochii roşii şi era în culmea furiei.
(p.74)
Fratele mai mare izbucni în râs, nu credea în spusele mezinului şi-l lua drept fricos!
Si cum locuitorii voiau să-şi bată joc de duşmanul lor, se-ndreptară către el.
Atunci Jack spuse mulţimii adunate acolo:
- N-aveţi decât să deschideţi cufărul, dar vă cer să mai aşteptaţi patru ceasuri începând din această clipă.
După ce trecură cele patru ceasuri, Jack era deja în vârful unui deal îndepărtat, de unde cuprindea din priviri oraşu-ntreg. Văzu mulţimea apropiindu-se de cufăr. Jack îşi recunoscu fratele, el fu cel care dădu barele de fier la o parte.
Capacul sări în aer şi canibalul ieşi mânios; avea ochii roşii şi era în culmea furiei. Deşi oamenii trăgeau focuri asupra lui, el rămase în picioare.
Omorî toată suflarea, soldaţi, locuitori, chiar şi pe fratele cel mare. Nu mai rămase nimeni în viaţă, nimeni!
După isprava aceasta, Jack colindă ţara în lung şi-n lat. Avea de acum înainte o lumină care să-i călăuzească paşii în întuneric.
Sursa basmului: Stith Thompson,”Tom Degeţel” în colecţia”Basmele indienilor din America de Nord” , editura Indiana University Press, Bloomington, 1966, ediţia originală 1929 (pp.218-222).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu